[Pitbull]

Un castel regal, pe temelia unui conac princiar - "El laberinto del fauno"
O rigoare si un echilibru rar întâlnite

Sä fie clar: regimul lui Francisco Franco nu a fost "fascist". Îl numesc astfel numai comunistii (spanioli si de aiurea) care nici chiar azi nu-i pot ierta Generalului faptul cä n-a läsat Iberia pe mâna bolsevicilor, tocmai când Stalin îsi freca palmele de bucurie cä va prinde Europa ca-ntr-un cleste. Orice spaniol de bunäcredintä, chiar si cu vederi politice de stânga, recunoaste cä franchismul a fost o dictaturä pe cât de autoritarä si crudä, pe atât de necesarä, pentru ca tara distrusä de Räzboiul Civil sä parcurgä cele trei decenii ale refacerii. Norocul lor cä nu i-a cäsunat vreunui destept ca, imediat dupä räzboi, sä instaureze vreun regim "cu fatä umanä", postulând a priori moda "democratiilor originale".
Cu toatä fata ei inumanä, dictatura lui Franco a mentinut Spania în neutralitate, în timp ce de jur împrejur lumea ardea. Cu aceeasi fatä inumanä, si cu aferenta laturä inumanä a spiritului ei, a curätit tara de cuiburile terorist-comuniste rämase ani de zile prin munti. Nu poti sä faci omletä, färä sä spargi ouä - si nici nu poti deparazita, dacä umbli cu mänusi. Ofiterii sadici de tipul Cäpitanului Vidal (Sergi Lopez) sunt o tristä necesitate; sau, chiar dacä tinem neapärat sä ne amägim cu iluziile idealiste cä se poate face treabä si färä ei, nu putem ignora faptul cä ei existä, si fac carierä acolo unde se pune în functiune represiunea.
Guillermo del Toro e un artist atât de talentat, si un profesionist atât de competent, încât îi putem ierta partialitatea politicä. Vom face abstractie, ca atare, de contextul istoric, privind "Labirintul faunului" în umanitatea sa de ordin general - slavä Domnului, extrem de substantialä si generoasä.
Se remarcä în primul rând capacitatea autorului de a face sä coexiste douä universuri atât de diferite: lumea pragmaticä si crudä a operatiunilor de represiune, si dimensiunea fantasticä totalmente paralelä cu ea, pentru a-i fi tangentä doar prin sincronicitate. Singura "poartä" sau "träsäturä de unire" dintre ele este Ofélia (Ivana Baquero), fiica noii sotii însärcinate (Ariadna Gil) a lui Vidal, silitä de acesta sä i se aläture în campanie, sub motivul cä "un copil trebuie sä se nascä acolo unde e tatäl lui". Aducând cu sine deschiderea spre teritoriul fabulos al miturilor, Ofélia gäseste la fata locului, asteptând-o, strävechiul labirint al faunului însärcinat sä restaureze domnia din lumea de dincolo - ca un pandant la setea de liniste si puritate a unui plan material devorat de anomia luptei între subversiune si reprimare.
Ceea ce rata monumental viziunea oarecum similarä a lui Aronofsky din "Fântâna", îi reuseste impecabil lui Guillermo del Toro, care-si construieste povestirea cu o rigoare si un echilibru rar întâlnite. Simbioza celor douä planuri functioneazä surprinzätor de organic, având în vedere aparentele lor dificultäti de compatibilitate, iar naratiunea deapänä cu precizie si limpezime ambele directii ale tramei, fiecare destul de complicatä chiar si numai la nivel propriu, necum în relatie cu cealaltä. Drept pentru care, spectatorul este absorbit rapid în universul dual al filmului, ajungând sä perceapä profund, la nivel atât visceral cât si spiritual, toate implicatiile. Portretul lui Vidal, poate unic prin compozitia sa plinä de cruzime, rigiditate, fanatism si autoadulare, acumuleazä rapid substanta unei adevärate gäuri negre umane, care înghite hämesitä orice posibilä razä de luminä sau sperantä - câtä vreme faunul, broscoiul, zânisoarele insectile si celelalte vietäti din Labirint, în pofida înfätisärii lor grotesti si a comportamentului cam capricios si haotic, dobândesc în paralel duiosie si cäldurä. Aptitudinile vräjitoresti ale Oféliei si pendulärile sale printre cele douä lumi (mai ales în raport cu spatiul casei), întregesc o aurä de magie impecabil dozatä si valorificatä filmic. Comportamentul tip "masinä de ucis" al lui Vidal contribuie decisiv la acumularea rapidä a unor tensiuni atât de intense, încât secventele naturaliste din a doua jumätate a povestirii, desi foarte explicite la nivel vizual si filmate la limita suportabilului, se sprijinä pe justificärile solide ale fundamentului unei umanitäti scäpate de sub control, construitä cât se poate de consistent.
În chip surprinzätor, acelasi strat al fundamentelor contine si principala släbiciune a filmului (dincolo de partizanatul politic, asupra cäruia nu meritä sä mai insistäm). Ca punct de pornire, rämâne insuficient motivatä optiunea pentru acest tip de relatie bilateralä, între realist si fantastic: de ce este tocmai Ofélia mostenitoarea principatului subteran? De ce e häräzitä salvarea acestuia tocmai acum si aici, si tocmai în relatie cu acest episod al vânätorii de comunisti? De ce elementul cheie va fi tocmai fratele ei - fiul Reginei (a cärei "îngemänarä" teresträ moare la nastere) si al maleficului absolut? Sunt întrebäri pe care povestea le lasä autoformulate si insuficient clarificate, astfel încât, în ultimä instantä, "El laberinto del fauno" apare cam ca un castel regesc construit pe fundatiile unui conac nobiliar. Nu e o nenorocire, dar... era loc si de mai bine.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
21 martie, 2007, h. 17:00-17:42
Bucuresti, România