Trecand peste bancurile de mai sus, care sunt f. funny si sanatoase, A prairie home companion mi s-ar parea un film excelent daca as trai in preerie. Am ramas uimit cand, dupa ce am vazut filmul ca avanpremiera la suita celor mai bune zece filme din 2006, toata lumea s-a declarat impresionata si emotionata pana la lacrimi de acest ultim film al lui Robert Altman.
Eu fac parte dintre cei mai putini sensibili la nostalgii si regrete, iar faptul ca omul a murit la scurt timp dupa terminarea filmarilor mi se pare total irelevant: A Prairie Home Companion aka Ultimul radio show nu e deloc un cantec de lebada. Maestrul nu face decat sa reambaleze formula sa magica din ultimii ani, de a arunca pe ecran multi actori buni/celebri, transformand arta de a spune povesti intr-un efort strict organizatoric, acela de a coordona si sincroniza (extrem de exact) orgoliile unor Meryl Streep, Kevin Kline, Lily Tomlin, Lindsay Lohan, Tommy Lee Jones, Virginia Madsen sau John C. Reilly.
Sau, cine stie, poate ca sunt eu mai putin sensibil la numerele muzicale din film? La prezenta deloc diafana si (cel putin din punctul meu de vedere) deloc ingereasca a Virginiei Madsen? La prea lungile rememorari si vaicareli ale lui Streep-Tomlin? La ifosele lui Lohan? La jocul exagerat al lui Kline? Nu cred. Cred doar ca am vazut acest film extrem de detasat de amanunte separate de ceea ce inseamna el ca atare si de celelalte filme ale lui Altman. Oricat de potrivit ar fi in ceea ce priveste sincronizarea cu destinul regizorului, A Prairie Home Companion, film despre sfarsit prin excelenta si refuzul/nerabdarea de a-l accepta, mi s-a parut dezordonat si lalau, zgomotos si fals, lent si mult prea afectat.
Nu mai e nimeni de aceeasi parere ca si mine?
