1. cand ma duc la un film scopul meu nu este sa ma identific cu vreun personaj si, cand asta nu se intampla, nu sufar si nici nu vars lacrimi amare la sfarsit
E adevarat, in PP nu m-am indentificat cu absolut nimeni, dar problema filmului sta in alta parte: in el nu se intampla NIMIC. Cu extrem de putine exceptii, din care doar una m-a luat cu adevarat prin surprindere si aici ma refer la destinul Durgai, personajele mananca, uda florile, se joaca cu pisicile, se duc sa se uite la tren, fura fructe, le manaca, se piaptana, gatesc, mananca ce-au gatit, se alearga, poftesc la dulciuri (pe care nu le mananca), vin, pleaca, se uita fix la camera si apoi isi pun calabalacul in carutza si pleaca spre locuri mai calde. Come on, am nevoie de (mult) mai mult ca sa nu ma plictiseasca un film, oricat de misto ar fi montat, filmat si jucat...
Si niciodata, absolut niciodata nu voi fi intr-o relatie neutra cu un film. Pentru mine, neutru inseamna indiferent, detasat. Vreau ca filmul sa ma usture, sa-mi comunice, sa vorbeasca cu mine, nu doar sa mi se infatiseze plat si egal, de parca as privi un pahar Berzelius. Un film bun tocmai asta face: ma captiveaza, deci ma smulge din indiferenta, si, daca este cu adevarat bun, ma schimba interior si ma reconstruieste. Filmul nu e o problema de matematica, pe care o rezolvi sau nu, la care dai solutia corecta sau nu.
Originally Posted by marx:
|
Pather Panchali e un film f bun pt ca stie sa expuna o drama fara sa fie dramatic, in sensul lamentabil al cuvantului
|
da, probabil ca e extrem de greu pentru un film indian sa expuna o drama fara a fi dramatic, de te-a impresionat atat de mult