|
In mod ideal, o parodie ar trebui sa identifice elementele absurde sau macar conventiile mai mult sau mai putin stupide ale unui anumit gen si sa le foloseasca in mod ironic pentru ca tu, satul fiind de cliseele ironizate, sa te distrezi. Asta facea Mel Brooks pana la un moment dat.
Ei, dupa Airplane!, parodiile au ajuns sa se bazeze mult prea mult pe a face pur si simplu aluzie la secvente celebre din alte filme, si de cele mai multe ori, cel putin in parodiile recente, se incearca sa se bage cat mai multe secvente parodiate, centrate in jurul unui scenariu copiat din alt film, sau in jurul unei combinatii de scenarii. De aceea, story-ul nu mai trebuie sa aiba sens, ci trebuie sa fie doar un schelet pe care sa ingramadesti cat mai multe secvente parodice (si nu contest faptul ca unele din aceste gag-uri pot fi geniale, dar rezultatul total reuseste foarte greu sa fie de calitate). Si totul e acoperit din belsug cu toilet humor tintit spre copii de clasa a 6-a.
Motivul pentru care am dat ca exemplu Young Frankenstein e ca, la nivel de actiune, exceptand cateva scene, e credibil, in cadrul conventiilor horror-urilor din anii '30. Mai mult, la nivel vizual respecta standardele filmelor parodiate. Rezultatul e un film din care daca ai vedea doar anumite scene chiar l-ai putea confunda cu o productie din epoca respectiva. Fiindca cheia parodiei de calitate e tocmai cunoasterea si intelegerea logicii interne a ceea ce parodiezi, si respectarea ei, apoi adaugarea unor elemente absurde in acel context pentru a genera rasul. Si chestia asta nu se intampla cu parodiile actuale. Fiindca acum, parodiile sunt preocupate doar de reproducerea superficiala a unor momente familiare, de multe ori uitand chiar sa mai fie realmente amuzante.
|