[silver_boy]

O mostra despre cum poti spune frumos: " Nu e frumos...!"
so:

Nu e frumos...

Andrei Plesu
(Dilema Veche- 2005)


Nu toate valorile pe care ne întemeiem viata sînt argumentabile. As spune chiar ca neargumentabile sînt tocmai valorile cardinale, cele care nu ne parvin prin educatie, ci prin cutuma, cele a caror încalcare se amendeaza, de regula, prin expresii vagi, de genul "nu se cade", "nu sade bine", "nu se cuvine", "nu e frumos". Se poate dovedi, cvasi-geometric, de ce, într-o comunitate, e bine sa respecti legile. Dar nu se poate dovedi, cu aceeasi rigoare, de ce e bine sa fii generos sau cordial sau respectuos. Se poate demonstra de ce furtul si omuciderea sînt transgresiuni inadmisibile. E imposibil de demonstrat de ce trebuie sa-ti iubesti aproapele. Pentru a reusi, trebuie sa recurgi la alte nedemonstrabile, cum ar fi sentimentele, bunul-gust sau transcendenta. Argumentabilul e materia prima a pedagogiei. Neargumentabilul e teritoriul discret si atemporal al cuviintei. De o parte - "cei sapte ani de-acasa", de cealalta - mai multe milenii de experienta comunitara, adica de umanitate.

Or, se întîmpla un lucru curios: mai toata lumea admite ca educatia e ceva bun (chiar daca principiile si metodele ei variaza), dar nu e subînteles ca buna-cuviinta e, în sine, valabila. Neargumentabilului i se poate oricînd opune un tumultuos "de ce nu?", înteles ca expresie a libertatii. A cultiva imprevizibilul, a reactiona neconventional, a trai insurgent, pitoresc si provocator - iata o "regula" mult mai simpatica decît cumintenia. Daca acest furor al neconformitatii e un mod de a trai "autentic", un mod de a demola rutina si ideile gata-facute, el are o reala - si subtila - legitimitate. Dar daca e simpla zvapaiala, sentiment al unei infinite îndreptatiri, gesticulatie estetizanta - avem de a face cu o pernicioasa apologie a arbitrarului, daca nu cu o simpla obraznicie.

Buna-cuviinta e - inargumentabil - utila si în detaliul zilnic, si în marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, în orice împrejurare, o nota de politete si întelepciune, de natura sa faca viata, cu enorma ei diferentiere, suportabila. Daca te afli într-un teritoriu în care toata lumea e vegetariana, buna-cuviinta îti spune ca e preferabil sa nu-ti bati joc de salate si sa nu faci bancuri despre pascut. Nu ca nu se poate, nu ca e interzis, dar nu se cade, nu e frumos. Nu se cade sa-ti pocnesti parintii sau nevasta, nu se cade sa arunci de colo-colo geanta profesoarei tale, în timp ce ea încearca, plîngînd, s-o recupereze, nu se cade sa asculti muzica data la maximum în hotel, la doua noaptea. Pentru fiecare din noi exista zone, mai largi sau mai înguste, de inadmisibil. Cutaruia nu-i place sa-i iei peste picior automobilul, cutare detesta sa-i vorbesti de rau pe tarani, cutare socoteste ca sociologia e mater artium si nu suporta defaimarea ei, cutare, în sfîrsit, lucreaza constant cu inviolabile tabu-uri de corectitudine politica. Cu alte cuvinte, toti stim ce înseamna sa ti se conteste un idol. Dar sîntem gata oricînd sa contestam, necuviincios, idolii altora. Sîntem dogmatici cînd e vorba de valorile "noastre" si invocam "libertatea de expresie" cînd e vorba de valorile altora.

Exista deja o traditie (intensificata în ultimele decenii) a contestarii, persiflarii, culpabilizarii obiceiurilor si textelor religioase. Sau a "demitizarii" lor cu procedee la moda. De la "Biblia hazlie" pîna la Dan Brown, s-a încercat, practic, totul. Ca urmare, lumea se împarte spontan în doua tabere: aparatori ai creativitatii fara frontiere si aparatori ai traditiei. În fiecare din cele doua tabere exista, cred, spirite abuzive. Într-una, apar frecvent frazeologi ai unei "libertati" fara criterii, ateisti militanti, anarhisti, postmodernisti, profesionisti de tip leninist ai "societatii civile", mistici ai stiintei luminate sau gazetari de scandal. În cealalta, se pot identifica ideologi palizi ai pietismului, bigoti surescitati, slujitori obtuzi ai literei si ai ortopraxiei decerebrate etc. Si de o parte, si de alta, exista oarecari justificari. E mai mult sau mai putin normal ca firile "artiste" si "bransate" sa voteze pentru, iar cele evlavioase, drept-credinciosii, sa se simta lezati. Cine se asteapta ca ierarhiile ecleziale sa aplaude acest gen de spectacol confunda Biserica cu un ONG suedez. Fapt este ca, peste tot în lume, cele doua tabere se confrunta în acelasi mod, ori de cîte ori ies pe piata produse prea "originale".

Din punctul meu de vedere, a lua sacrul ca materie prima pentru mici virtuozitati de coloratura e un procedeu ieftin. Inargumentabilul e o prada usoara. Daca nu e protejat de buna-cuviinta, el poate fi trecut cu usurinta în registrul derizoriului. Artistului "liber" si dezinhibat i se pot furniza totusi cîteva argumente care sa-i relativizeze euforia. Deocamdata doua:

1) Nu se cade sa nu acorzi unei institutii stravechi si prestigioase (fondatoare a civilizatiei europene si a primei ei unitati) macar acelasi respect pe care îl acorzi analizei statistice, bibliografiei de specialitate si propriilor tale talente. E ridicol sa-ti aperi feroce propriile optiuni si sa nu dai doi bani pe optiunile (cel putin la fel de onorabile) ale altora. Si e de prost-gust sa declari, în aceeasi fraza, ca Hobbes e inconturnabil, dar Scripturile sînt o farsa.

2) Nu sade bine sa gîndesti discriminatoriu si nedemocratic, condamnînd la deriziune credinta unei majoritati. Nu se cuvine sa faci turnee în lumea araba cu parodii la Coran, sa faci bascalie de Vishnu sau de Buddha în India, sa batjocoresti pe Moise în mediul iudaic, si nici macar sa pretinzi ca toate tragediile grecesti sînt, de fapt, scrise de unul si acelasi asasin care a decis sa pacaleasca lumea. Nu ca nu se poate, nu ca e interzis. Dar nu e frumos. La limita - e kitsch.