[Alex Leo Serban]

textul care va aparea in 'observator cultural':

"O nedreptate

Nu mai þin minte exact cînd l-am cunoscut pe Cristian Nemescu, s-ar putea sã fi fost la Festivalul de la Salonic, unde era în program cu Poveste la scara C. Pe Mihai ºi Cristina îl inclusesem într-o prezentare de film românesc la Lisabona.
Poveste... îmi plãcuse ºi mai mult. A fost, dacã nu mã-nºel, ºi la Clermont-Ferrand cu acest titlu, dar e foarte ciudat cã nu am amintirea lui Nemescu la acest festival (cel mai important pentru scurt-metraj). Mi-l amintesc, în schimb, la Salonic. Am stat de vorbã despre filmul sãu, i-am spus ce mi-a plãcut (multe lucruri, mai ales tonul poveºtii) ºi ce nu. A ascultat atent: cred cã Nemescu era unul din cei mai sensibili ascultãtori - o calitate cu atît mai preþioasã cu cît este din ce în ce mai rarã la tinerii regizori... Era de acord cu obiecþiile mele. Mai mult: mi-a spus cã el însuºi nu era mulþumit exact de acele lucruri pe care le criticasem ºi eu. Apoi am fost împreunã la un restaurant (celebrul „nr 8”, zis ºi „la Le Pen”, o taverna pitoreascã din Piaþa Aristotel, cu patio ºi pisici). Iar apoi – cred cã în alt an, totuºi - am fost de faþã, tot la Salonic, cînd ºi-a prezentat proiectul California Dreaming pentru un fond de dezvoltare balcanic. În mai anul acesta l-am avut invitat la „Fotograme”, în emisiune cu Porumboiu, înainte de Cannes. Ne-am revãzut acolo, pe Croazetã, ºi apoi la „Anonimul”. Ultima datã, din pãcate...
Cristi Nemescu era un om (incredibil sã vorbeºti astfel, la trecut, despre un tînãr de numai 27 de ani!) timid ºi retras. În spatele carapacei sale se bãnuia, totuºi, o voinþã de a face, de a-ºi duce proiectele la bun sfîrºit, cu o tenacitate care trecea peste orice. Era convins cã are ceva de spus în cinematograful românesc – ºi avea dreptate: chiar avea. Era altfel: cultivat, manierat ºi bine crescut. Zîmbea rar, dar zîmbetul sãu era cuceritor. Am aflat cã îl duruse ce am scris despre finalul de la Marilena de la P7, mediumetrajul sãu prezentat la Cannes. Sper cã a înþeles cã reacþia mea era pe mãsura preþuirii pe care i-o purtam; pur ºi simplu, mã duruse ºi pe mine cã fãcuse un film reuºit cãruia nu-i gãsise finalul... L-am întrebat, la Sfîntu Gheorghe – în cadrul ultimei dezbateri între regizori ºi critici –, dacã a fost chiar aºa de supãrat de cronica mea, precum auzisem; mi-a rãspuns: „Doar zece minute.” Vocea lui a ajuns la noi cu întîrziere, din cauza ecoului de la microfon. Acum îmi dau seama cã, la un om sortit sã trãiascã doar 27 de ani, chiar ºi zece minute de supãrare este prea mult.
Din pãcate, nu pot sã dau rewind. ªi nu putem da – toþi – rewind, pînã în clipa aceea fatalã din noaptea de joi spre vineri, la intersecþia Splaiului cu Eroilor, pentru a scoate din cadru bolidul criminal. Viaþa lui a fost tãiatã brusc ºi brutal, într-un „montaj” care mi se pare absurd ºi nedrept. Acesta - doar acesta - este, de fapt, finalul nereuºit, la care niciunul nu ne gîndeam. ªi la care ne gîndim, acum, cu supãrare, furie ºi neputinþã: se pare cã Dumnezeu din ceruri, dacã existã, este un regizor foarte prost."

Alex. Leo ªerban