In ciuda faptului ca dintre cartile lui D Brown Codul imi place cel mai putin, filmul mi s-a parut ceva mai agreabil decat cartea. Nu spun ca nu isi are problemele lui si de asta s-au ocupat posturile anterioare
dar poate ar trebui remarcat si un aspect poate mai putin evident. S-a vorbit despre atrofierea viziunii regizorale originale si cu toate acestea "indiciile" daca e s-o dam in "metoda" lui Brown sunt acolo: in discutia de la castel intre Leigh si Robert nu mai avem o constructie comuna in care cei doi completeaza teoriei conspiratiei si "ridica valul" impreuna. Probabil ca urmare a numeroaselor lucrari de specialitate care au demolat ipoteza de pornire a autorului si pentru a pastra oarecum o urma de obiectivitate istorica relatia dintre cei doi devine antinomica: Teabing radicalul transcriind pozitia initiala a lui Brown si Langdon-vocea bunului simt si a specialistului veritabil care priveste lucrurile mult mai circumspect, asa cum ar face-o orice istoric cu mintile acasa. Dialogul dintre cei doi este ca o "lupta" pentru a o cuceri pe tanara novice de o parte sau alta a "adevarului"-oricare ar fi el.
Finalul este si el intr-adevar mai bun si asta se datoreaza tot parisirii "cararii de caramizi galbene" a textului: nuantarea pozitiei prin transferul adevarului din lumea faptelor in lumea ideilor si subminarea deliberata a intregului ton radical al cartii si disparitia idilei Langdon/Neveu care dat fiind actorii implicati ar fi fost mai putin agreabila de vazut :sick:
Umorul este acolo dar este dozat cu zgarcenie pt ca subiectul si ritmul-ce-i drept mai alert in carte-nu prea permit; dar Hanks are un joc retinut si da senzatia de disconfort prin esenta situatiei in care e pus personajul sau-profesor universitar implicat intr-o poveste cu impuscaturi si pumni in gura si a evolutiei evenimetelor, mult mai alerta decat cea cu care este invatat un om al bibliotecilor si catedrei. Cine e insa atent sesizeaza privirea "jucausa" a lui Hanks din unele momente sau cate o replica blazata care salveaza personajul de plictiseala inerenta statutului sau. Tot in aceeasi nota scena in care Tatou verifica suprefata iazului pt a vedea daca a mostenit ceva "abilitati de familie" si constata impacata cu sine ca nu a fost sa fie e originala si extrem de amuzanta.
Ritmul este conform tipului de thriller abordat in care primatul nu il detine actiunea fizica ci informatia si modul in care ea se articuleaza in jurul unor mituri fundamentale...si e normal sa se desfasoare mai slow-ma intreb cu va arata ecranizarea aflata pe rol la The Historian a Elisabetei Kostova, in care actiunea propriu-zisa e si mai redusa ca aici. Tensiunea intr-adevar a fost zero pentru mine pentru ca citisem cartea, dar pentru cineva care acum afla propiu-zis cu ce se mananca Codul e ok.
Secventele flash-back istoric mi s-au parut, contrar opiniilor de pana acum, bine realizate, fluide, saturate de lumina ceea ce le confera o fragilitate de filigran si impresia de relicva a bunicii uitata prin cine stie ce sertar prafuit redescoperita cu incantare multi ani mai tarziu. Suprapunerea si dizolvarea cadrelor din trecut printre cele prezente se face cu eleganta si sugereaza bine amprenta istoriei si actualitatea ei.
In concluzie pentru mine Codul a fost o ecranizare fidela, dar care imbunatateste originalul scris la fel cum Radford nuanteaza Negutatorul din Venetia a lui Shakespeare, iar senzatia la iesire din sala a fost aceea a unui film placut, prin nimic stralucit, dar placut.