Infernul
un film de Denis Tanovic (No man's land)
facut in Franta cu o Emanuelle Beart in forma(e) de zile mari
foerte putin i-a lipsit filmului astuia sa fie mare mare. uneori regizorul gaseste niste solutii formidabile spre a exprima furia sau deznadejdea (vezi rupere frunzelor plantei de la geam), fara sa fie nevoie sa filosofeze (precum TG in LB
) - deloc artificial in ceea ce spune!
totusi ceva i lipseste. si cred ca lipsa cevaului asta se datoreaza francezilor. au ei un stil de a complica, de a se invarti in jurul cozii pentru a exprima ceva cat mai clar, desi clarul e deja acolo... in cateva momente filmul treneaza fiindca povestile sint inegale valorico-emotionalo-filmic...
trei surori. trei povesti. infernul fiecareia.
Sophie: doi copii, sot fotograf. e inselata de acesta. cea mai puternica poveste a filmului si, spre bucuria mea, si cea mai dificil de tratat, ii reuseste regizorului de minune! o superba scena in hotel, ea aflata in urmarirea sotului infidel, etajele hotelului, precum cercurile infernului lui Dante...
Celine: singura, is ajuta mama cu handicap.
Anne: iubeste un prof de literatura clasica.
astazi oameni au pierdut latura comunicarii cu divinitatea, asa ca tragedia nu mai e posibila. numai cate o mare drama. cine sufera? intotdeauna copiii!
Miki Manojlovic, remarcabil!