dupa o sedinta de departament, unde mi-am consumat toate politeþurile si bunãtatea pe ziua de azi, iaca revin asupra filmului vãzut asearã.
într-adevãr, rumegat cu mintea limpede de datele ce trebuiau furnizate in ºedinþã, filmul nu e prost, dar e foarte departe de a fi un film bun. se vede cã{ºi remarca aceasta o fac pornind de la afirmaþia lui Giurgiu de la finalul premierei - cã în spatele unui film nu stã un regizor - aºadar TGiurgiu se desparte de politica cahiers de cinema a
autorului total, sau de
camera-stylo a lui Alexandre Asturc - ci o întreagã echipã, mulþumindu-le, etc} echipa de realizatori nu are har!!!
scenariul e prost, replicile nu sînt BUNE!!! în puii mei, - mã voi referi la remarca mea anterioarã privind izul intelectual al dialogului dintre cele 2 fete - discursurile despre iubire rostite de cele douã protagoniste amintesc de filmele româneºti pierdute prin negura secolelor
(nu de un film anume, ci de starea generalã a filmelor ãlora), de mine cel puþin - cred cã Pitbull ne va da date mai exacte în acest sens! ºi rostirea lor, de la accent la spaþiul desfãºurãrii, le face nenaturale. ele nu îºi au rostul în film, ci în carte!! acolo, în carte, personajul nu are o fatã ºi o voce anume, mintea cititorului le plaseazã ºi însufleþeºte dupã propriile-i puteri.
asta nu înseamnã ca în film nu au ce cãuta astfel de întâmplãri... discuþia despre Platon ºi Aristotel în finalul Solaris-ului tarkovskian e cat se poate de reuºitã... pe de altã parte am mai întâlnit filme de pe alte meleaguri (My Summer of Love al lui Pawel Pawlikowski, par exemple, aci e vorba despre Nietzsche) unde prezenþa dialogurilor filosofice putea, cel mult, sã te facã sã pici de pe scaun de râs. aºadar,
fuit modus in rebus ºi simþ de plasare ºi absorbþie sã mai fie, cã altfel se nasc monºtri filmi/co-co/nceptuali (cu alte cuvinte - coco-filme).
spuneam ca filmul nu e prost. nu e prost, fiindcã partea vizualã e destul de antrenantã. notam în mod deosebit intrarea ºi ieºirea din film! apoi camera te surprinde uneori în alegerea unghiurilor si e remarcabilã (adicã notabilã, nu fabuloasã) apropierea obiectivului de personaje. e o pãtrundere propriu-zisã în intimitatea caracterelor depe ecran. ºi mai sînt mângâierile calde ºi reþinute, în acelaºi timp, de care pomeneam, a la
In te mood for love numai cã sînt rare ºi cam neclare. o sã vedeþi de ce.
neclarul este o constantã a realizãrii lui TG în ãst caz. cum aºa? pãi ºi el e prins de sindromul ãsta românesc (e virusat, cum am mai putea spune) de a împãca dramaticul cu anecdoticul, adicã de a prinde în film cât mai mulþi oameni. poate cã o va face, numai cã doar cu aceia care nu au vãzut teme precum aceasta tratatã într-un registru cinematografic firesc. sînt sigur cã TG a vãzut filmele acelea, aºadar de unde vine mulþumirea lui? revin: când seriozitatea te cupride, intrã pe ecran 2-3 glumiþe care îþi alungã bruma de încredere (nota bene: acordatã filmului, nu câºtigatã în timpul vizionãrii!) în dimensiunea amoros-serioasã a poveºtii. cand începi sã te simþi bine în registru' comic, întrã un monolg
deºtept care te indispune somatic, nu ideatic...
cred cã la noi încã e pãguboasã ecranizarea unui roman fiindcã ori regizorul nu are autoritatea sã taie ºi spânzure romanul în scenariu - ºi atunci ar trebui sã mizeze pe imaginaþia, pe visurile lor ºi ale cunoscuþilor, ori pur ºi simplu sofisticãraiele filosofico+narativo+romaneºti în mult prea dragi creatorilor de film români, unde nu prea mai e de intervenit acum, ci ar trebui eventual trimiºi sã studieze filmul prin danemarca tinerii doritori într-ale regizatului... pentru a pierde viruºii...
uitându-mã acum în memorie pentru a vedea filmul, sînt tentat sã exclam:
mai puþinã filosofie ºi mai multã cinematografie!!