excelentul
CACHE
michael haneke
2005
vorbind despre filmul sau la cannes, haneke spunea ca are o atmosfera lynchiana (asta imi amintesc acum). seamana cu prima parte din lost highway in sensul ca apar casete video in care personajele sint filmate, dar daca lynch porneste apoi pe un drum estetico-erotico-misterios, haneke prezinta [asta e un cuvant bun, nu moralizeaza, nu sta in spatele obictivului razand de spectator, cum pare-se ca face trier, ci el doar prezinta, raspunsurile se gasesc apoi in discutiile pe care le ai cu tine insuti] dorinta (nevoia, poate) unui barbat (Laurent, moderator TV, emisiuni culturale) de a nu i se rapi comoditatea-linistea, o liniste occidentala sora cu nepasarea, cu indiferenta fata de aproapele, ca sa zic asa, data de bunastare, in sensul asta ascunzandu-si (
je n'ai rien a cache, spune de doua ori eroul) propriul trecut si alegand, in acelasi timp, cea mai comoda cale de a-si rezolva problema: il acuza pe cel care trebuia sa fie fratele lui prin alianta ca ii face viata un calvar, revenind la el zgomotos, furios, violent, asadar obsesiv. in felul acesta descoperim al doilea sens al cuvantului
cache, acela de 'pecetluit', 'marcat', sens care i se aplica personajului vizat de catre Laurent. chiar daca nu este vinovat, Laurent l-a 'marcat' de mult, asa ca nu exista o alta scapare
- o scena traznet, lovitura de tun! neanuntata!
pe fondul povestii, haneke nu putea sa nu interogheze mediul in care s-a format, televiziunea, filmul. secventa de inceput... filmul are 24 de cadre pe secunda, nu? cand realizezi asta? ... ochiul omniprezent al camerei, senzatia de urmarire, insa una de urmarire reala [inspre documentar, stire tv] si nu estetica [adica inspre artificial, precum e filmul-cinematografie fata de realitate, in comparatie cu filmul-stire-sau-documentar-tv fata de realitate] asa cum intalnim in Blue Velvet sau, mult mai bine expusa, in Mulholland Drive sau Last Days... te loveste imediat.