[Ambra Blu]

Revolver - live

Am intrat in minutul zece al filmului si nu imi explic cum poate omul asta sa regizeze asa de misto. Scena cind eroul cade pe scari m-a lasat masca (nu numai unghiulatiile si montajul, ci, mai ales, postura finala in care se regasesc toti gangsterii, ca intr-un soi de pieta). Revin cu amanunte.

Da, l-am vazut. Este cel mai bun film al lui Guy Ritchie as of now. Si-a decantat, filtrat, fermentat stilul, l-a curatat de glumite si a reusit sa-l aduca la maturitate. Sint atitea surse, mai mult sau mai putin directe (Kill Bill, Elephant, Ghost Dog - v. cei cinci gangsteri care urmaresc un film, cinematograful asiatic, etc), autoreferentiale uneori, incit m-am intrebat daca originalitatea lui Ritchie nu provine tocmai din ars combinatoria asta postmoderna. Sa mixezi intr-un mod cvasi irecognoscibil sursele si sa le prezinti intr-un ambalaj nou e ca si cum te-ai indeletnici cu crosetatul: un fir de-aici, unul de dincolo si, cind puloverul e gata, nu mai stii de unde sa le tragi.

Mai e ceva din Ritchie ala vechi: tot gangsteri britanici, tot nume haioase (Mr Green - Reservoir Dogs, anyone?), situatii alambicate, spargeri, etc. Dar acum avem un personaj mult mai in carne si oase care, desi o arde manierist in monoloage, seamana mult mai mult cu oamenii decit personajele lui de pina acum. In plus, scenele cu impuscaturi in particular si violenta in general si-au pierdut caracterul de desen animat cu oameni, si sint chiar brutale. E ceva dureros, usor filozofic, dramatic in sensul bun in filmul asta. Secventa impuscaturii din restaurant, cu cei doi combatanti, Macha si asiatica, intinsi pe podea, violenta la orizontala, ca in Full Metal Jacket mi s-a parut foarte misto.

Din punct de vedere vizual, nici nu mai vorbesc: e montajul ala la care a excelat dintotdeauna (vezi conversatiile intre personaje, cu ecouri din Sexy Beast), cadre foarte stilizate, foarte curate, fashion shots, filtre de culoare, rosii, albe, albastre, a jucat foarte bine si pe sunet (o gramada de bridge sounds si taieturi pe beat, frame-uri repetate sau taiate), slow motionuri bagate discret. Neasteptat la un glam , pop artist ca el sa vad cadre cu picturi si arhitectura clasica, hmmm. Muzica, prezenta mult mai in background ca de obicei la el, si urcind la momentele potrivite. Ma repet, desi am avut sentimentul de deja vu, nu m-a deranjat asta si, in final, produsul mi s-a parut foarte original. Iar pentru orice wannabe film director (ca mine, say) filmul asta e lectie de regie. Mi-a placut mai mult decit ifosele lui Vinterberg in Dear Wendy, sau intimismul violentei (cica) din A History of Violence. Mai mult decit Kill Bill 2 si la fel de mult precum Kill Bill 1.

PS: Singurul letdown, treaba aia cu split personality, a la Usual Suspects, Fight Club, Memento, Borges, etc