[herbert]

filmam tragedie si ne iese comedie...

m-am dus la "MdL" ca la pomul laudat (vezi exclamatiile criticii, aproape fara exceptie...), insa "MdL" nu m-a incantat.
deloc.

este un film pasabil, peste nivelul general romanesc mediocru, dar un film pe care nu l-as putea privi a doua oara, nici macar secvential... e un criteriu pe care il respect si care nu m-a „tradat” pana acum...
nu mi-a placut cum e filmat (nu ma intereseaza „dogma” si nici credinta estetica a lui Puiu, ca „filmele mele vor fi intotdeauna cat mai aproape de adevar - o felie de viata” pe care, eventual, o traieste chiar el). ma rog, sa fie, dar daca viata lui Puiu e mediocra?...
mi se pare o barbarie sa filmezi astazi asa, cu camera la brau (cum trageau nemtii in partizanii belorusi!) sau pe umar. trucul/gaselnita asta s-a cam fumat... de o mie de ori prefer artificiul filtrelor si luminilor, decat aceasta „imagine adevarata, cruda”.

nu mi-a placut nici cum este „tacut” si, mai ales, „vorbit” acest film. aceeasi miza pe dialogul incarcat, expresiv, multisemantic... faptul ca sala rade – e o realitate. o realitate e si faptul ca regizorul roman chiar daca ne anunta din titlu ca filmeaza o tragedie, tot comedie (neagra) ii iese...

ceea ce a avut Puiu la acest film a fost intuitia unei teme (nu e putin, pentru saracia subiectelor si scenariilor din cinematografia romaneasca...), dar pe care n-a stiut s-o mobileze si s-o filmeze...
l-am ascultat si citit pe Puiu in interviuri. e enervant, dar gandeste.
ma tem doar ca e convins deja ca are o misiune de indeplinit, ca a fost „straluminat” de ideea unui proiect pe care il va urma cu orice pret... e dreptul lui. dar si al meu, de a suferi – in limitele unei subiectivitati - in apele racoroase ale nemultumirii...
cu ironie pe moarte calcand... ba nu, cu un whisky o nemultumire inecand – asa se consuma viata cinefilului roman...