[Pitbull]

Päcatul nepäsärii

Gol, întins pe masä, filmat färä menajamente (dar si färä ostentatie exhibitionistä - aviz altor domni!), Dante Remus Läzärescu era spälat si pregätit pentru operatie - în sfârsit!
Nu mä uitasem deloc la ceas în timpul filmului, eram ferm convins cä trecuse doar vreo orä si jumätate, si mä mai asteptam (incitat) cam la încä vreo orä de proiectie. Eram si cam nedumerit - ce putea sä se mai întâmple? Doar îl primiserä, în sfârsit, într-un spital! Era în pragul blocului operator. Cum avea sä survinä moartea...?
Brusc, filmul s-a terminat.
Câteva minute, am fost totalmente dezamägit si nedumerit. Ce era cu acel final retezat, incomplet...? De ce, cum...? Mai apoi, chibzuind bine, l-am înteles - si am mai înteles si cä doar o minorä eroare despärtea sfârsitul filmului de perfectiune.
Toaleta pre-operatorie era de fapt toaleta mortuarä. Nu pentru masa de operatie îl spälau asistentele, ci pentru lumea cealaltä. "Gol vii în aceastä lume, omule, gol si neputincios ca un prunc o päräsesti." Domnul Läzärescu ERA MORT DEJA. Sistemul îl ucisese. În primul rând, fusese omorât moralmente. Abia în subsidiar conta faptul cä si fizic era condamnat la moarte - operatia prea tardivä - iar prezenta decesului säu biologic pe ecran ar fi fost un amänunt "tehnic", neînsemnat, redundant.
Iar mica eroare despre care vorbeam constä în absenta unui minim punct final. Mi-au trecut prin minte mai multe solutii - dar, pentru a respecta simplitatea viziunii regisorale existente, o aleg pe cea mai simplä: ÎNCÄ TREI SECUNDE, minimum, cu domnul Läzärescu pe masä (gol sau acoperit cu cearsaful), SINGUR, imobil. Ar fi fost de ajuns pentru ca ultima imagine sä se imprime atât de puternic, încât tot finalul filmului sä se cristalizeze în constiinta spectatorului, färä a mai läsa loc nici unor nedumeriri.
Cäci, da, acum e limpede, domnul Läzärescu a fost asasinat de sistem. NU de "sistemul medical", nici de cel social sau politic - ci de SISTEMUL UMAN, generalizata nepäsare, indolentä, indiferentä, neimplicare... La fel de bine, povestea ar fi putut functiona în relatie cu sistemul politienesc, sau cu cel judiciar, sau administrativ, sau politic, sau de asistentä socialä, sau social pur si simplu (cum spunea cineva mai sus: "în loc sä vinä salvarea, putea sä moarä din nepäsarea vecinilor" - de fapt, tocmai ACESTA e rolul acelui episod initial: de a stabili coordonatele generalizärii). Cristi Puiu a optat pentru sistemul spitalicesc din motivele lui personale (umane si artistice) - si nu numai: ESTE, într-adevär, unul dintre cele mai bolnave din România (si, iaräsi, nu numai: Arthur Hill a fäcut si el comedia semi-macabrä "The Hospital"). Asa cä, domnilor doctori, nu vä mai ofuscati degeaba. Adevär gräit-a autorul cä NU ESTE UN FILM DESPRE SPITALELE ROMÂNESTI. Se referä la mult mai mult - la conditia umanä în general: la acel urias päcat al nepäsärii fatä de aproape ("Mai cumplit decât päcatul celui ce face räu, e al celui ce nu face bine când ar putea sä-l facä.")
Astfel trebuie sä fie interpretat "Moartea domnului Läzärescu" - si, ca atare, se va întelege cä de-acum încolo orice referiri la medicinä sunt pur si simplu tributare contextului ales, si deloc pärtinitoare (ca si filmul, de altfel).
Pentru a lichida cu observatiile critice, mai mentionez:
Galeria medicilor: prea stereotipä; cu exceptia lui Florin Zamfirescu, toti apartin aceleiasi categorii de vârstä si generatii culturale, toti au aceleasi näravuri, ticuri verbale, ticuri comportamentale, etc. Precizez, FIECARE PORTRET ÎN SINE E EXCELENT COMPUS, dar toate la un loc gliseazä partial spre aplatizare. S-ar fi cerut si alte douä tipologii, vârste, mentalitäti (slavä Domnului, lumea medicalä e mult mai variatä - ca si orice altä lume profesionalä), alese desigur astfel încât sä întregeascä acelasi portret colectiv al egoismului, orgoliului si incompetentei.
Florin Zamfirescu compune unui dintre cele mai detestabile - si mai frecvent întâlnite în realitate! - portrete de medici. La vârsta mea, m-am izbit de zeci de ori de aceste toape brutale si îngâmfate, pentru care umilirea si demoralizarea pacientilor pare o profesiune de credintä (inclusiv märetul Mircea Cintezä, pe care acu' vreo cinspe ani l-am abordat în Municipal, ca pacient, si m-a tratat ca pe un gândac). O singurä observatie: a creionat profilul în tuse putin cam prea groase. Putin rafinament l-ar fi ridicat si mai mult.
Existä o singurä situatie cu adevärat absurdä, aberantä, efectiv kafkianä: refuzul de la Filaret. Începând cu cei doi medici care neglijeazä bolnavul ca sä-si fâlfâie fudulia în fata asistentei de pe salvare, si sfârsind cu respingerea operatiei pentru cä bietul om nu poate semna "declaratia de räspundere". Este punctul culminant al filmului. Din nefericire, face notä discordantä cu momentele anterioare: la urma urmei, ceilalti l-au ajutat pe pacient cum au putut: analize, tomografie, o încercare de a forta intrarea în operatie (zädärnicitä de suprasolicitarea sälilor în urma omniprezentului carambol de la Säftica). Desigur, acele situatii relevä vulnerabilitatea SISTEMULUI, pe care un incident ca acela îl aduce în situatie de crizä - dar, de bine de räu, desi sunt mârlani, aroganti, cinici, acei medici au fäcut totusi ce-au putut. Ar fi fost necesare încä douä situatii absurde de genul celei din Filaret, care sä pregäteascä respectiva culme si, totodatä, sä întregeascä si imaginea indolentei umane, pe lângä cea a impotentei sistemice.
(Si, ghinion: ambii interpreti ai medicilor de la Filaret sunt cam falsi...)
În sfârsit, o ultimä remarcä: m-au deranjat câteva täieturi de montaj cam neortodoxe (între cadre compuse astfel încât nu se pot juxtapune cursiv). Totusi, îi acord regisorului creditul de a le fi acceptat cu deliberare, în nota de nonconformism stilistic a întregului film - desi, poate, ar fi trebuit sä fie altfel dozate: sau mai discrete, sau, dimpotrivä, o idee mai explicite, tocmai pentru a nu läsa loc de dubii, pentru a nu pärea stângäcii.
Pentru cä tot filmul e plin de asa-zise "stângäcii" voite, care functioneazä perfect - si aici ajungem la unul dintre cele mai interesante aspecte ale lui: forma aparte de realism pe care o foloseste.
Am toatä stima pentru Emil Hurezeanu si pentru bunul meu prieten Cristian T. Popescu, dar în materie de cinema, s-avem pardon. Domnii cam bat câmpii cu acel "film neartistic" al lor. "Moartea domnului Läzärescu" este un film CÂT SE POATE DE ARTISTIC - de un nivel artistic (atât ca valoare, cât si ca substantä) extrem de ambitios. Reuseste în sfârsit sä facä un lucru pe care, de ani de zile, multi îl încearcä, si dau cu bâta-n baltä într-o veselie continuä: sä construiascä, printr-o desävârsitä stäpânire a mijloacelor cinematografice, o viziune de-a dreptul ultrarealistä; sä arate realitatea asa cum este, färä sä esueze în balta stätutä a instantaneului fotografic. Apartamentul domnului Läzärescu, blocul, diversele spitale, îmbräcämintea personajelor, tipologiile, comportamentele, miscärile în spatiu, iluminatul - toate se disting prin expresivitatea crudä a unei realitäti nu numai surprinse în nuditatea ei inesteticä, ci si transpuse în cod filmic. (O notä mai slabä la coloana sonorä: confuzä, sau chiar stângace, în prea multe locuri - mai ales în momentele deschiderii usii care lasä sä intre rumoarea de pe culoar).
Folosind cu un profesionalism virtualmente ireprosabil mijloacele de expresie cinematograficä, Cristi Puiu îsi poate permite sä sfideze regulile si sä transfere aparatului de filmat spontaneitatea vietii. Bâtâiala cadrelor filmate din mânä mi-a särit în ochi doar la început, în bucätärie - ulterior, n-am mai constientizat-o. Miscärile de aparat aiuristice, de la un personaj la altul, urmärind un gest, o miscare, etc., cu viteze care anuleazä sharff-ul si fluenta, se înscriu perfect în brambureala odiseei finale a domnului Läzärescu spre moarte. Eclerajul aparent neglijent, cu zone de întuneric altminteri inadmisibile, formeazä de fapt compozitii. Ca sä nu mai vorbim de derizoriul dialogurilor, ce pare a sfida orice norme dramaturgice - dar toate acele vorbärii goale, banale, desuete, insuportabile, alcätuiesc în fond fresca spiritualitätii umane peste care panorameazä întregul film.
Ca atare, îmi explic usor de ce mä numär printre acei spectatori care l-au urmärit cu sufletul la gurä, färä nici un moment de plictisealä. Îmi dau seama care portiuni le-au pärut altora trenante, lungite, plicticoase - si acestea inträ tot în categoria "imperfectiunilor studiate", având rolul de a crea un palier de asteptare, de imobilitate, de mortificare. Practic, ACELEA sunt întârzierile care-l ucid pe domnul Läzärescu, iar riscul ca ele sä omoare si interesul unor spectatori era inerent. Precizez cä nu propun o atitudine de desconsideratie la adresa ACELOR spectatori. "Moartea dumnealui Läzärescu" este un film greu, dificil si foarte atipic. Nu înseamnä cä cei care s-au plictisit la el, permanent sau pe alocuri, ar fi mai needucati cinematografic. Pur si simplu, nu s-au aflat pe aceeasi lungime de undä - au alt ritm de perceptie a filmelor, sau erau obositi, sau îsi creaserä un orizont de asteptare diferit, sau au o mentalitate prea conservatoare, ori dimpotrivä, o viziune modernistä diferitä de a lui Cristi Puiu, sau, sau, sau...
Personal, o anume secventä m-a sfredelit pânä-n adâncul inimii: plecarea de-acasä, si gândul la soarta celor trei pisici.

P.S. Controversatul afis cu äia veseli nici mäcar nu e controversabil. E al altui film.