[Ambra Blu]

Nu stiu cit de iconoclast e filmul si o sa ma gindesc daca las aici topicul. Totusi, fiind vorba de un film de marca inregistrata (am inteles ca Dogme 95 a incetat sa existe), merita doua vorbe, macar din pur snobism.

Ca la mai toate filmele scrise de von Trier, si 'Dear Wendy' (f misto titlul) sufera de literatura. Mereu cind vad ceva scris de danez, parca citesc o carte: voce auctoriala, personaje de cronici, monologuri care isi permit sa filozofeze fara sa fie patetice, chiar si ironii. In mod cert von Trier e un greu.

Vinterberg, pe de cealalta parte, are acel magic touch care face ca scriitura lui von Trier sa devina film: chiar daca si Dear Wendy aduce cumva cu Dogville, are o imagine mult mai lush, o ars combinatoria de bartender (decor de western american combinat cu masini din ziua de azi si costume de conti francezi) plus tot felul de fite - inserturi, stop cadre, scheme.

In mare, e unul din filmele despre arme care nici nu glamorizeaza, nici nu blameaza portul si, in nici un caz, cred eu, nu se substituie unui manifest pro gun control. Filmul trece peste legislatii, credibilitate si experimente sociale si vede in arma un fetis stricto sensu: obiectul despre care se crede ca e inzestrat cu forta supranaturala, poti sa-l divinizezi, sa te inchini la el si sa iti placa sa faci asta, etc. In 'Dear Wendy' pistolul are nume de fata - Wendy - si stirneste gelozii (cam ca in Christine al lui King, asea) are istorie si are si suflet. Si vorbeste din cind in cind, vorbe grele, de plumb, scuipa foc, ca la circ, si tot asa.

E un cult al armelor in film, o fratie mixta, un fel de Fight Club la juniori, cu 4-5 tineri si o domnisoara care isi iubesc armele ca baietii din les chansons de geste. Venind vorba de domnisoara, Vinterberg se fereste sa fie sexist: si ea are loc in jocurile interzise de-a trasul cu pistolul, pune mina pe el si nu-i este sila, ca doar la Vinterberg pistolul nu e penixul in jurul caruia se construieste lumea, cum dzice Nabokov in Lolita. Pistolul ii face sa creada in ei si sa invete la istorie despre indienii care se taiau pe acolo pe unde fac pipi, despre pistolari si generali.

M-am plictisit sa scriu: filmul e ok, foarte bine scris, inventiv - eroul ii scrie armei lui o scrisoare - cu umor uneori - v. Gundhi - dar nu suficient de zguduitor. Baietii astia nu se culca pe patul armei cum faceau cei din Ciudade de Deus, nu dau in ele pina le ies scintei. Ei, niste gentlemani, le respecta pre ele, doamnele.