In aceeasi plasa am picat si eu cand am vizionat prima oara filmul: m-am concentrat prea mult pe relatia dintre cei doi, pe "poveste". A doua oara, ea mi-a aparut doar ca panza pe care Coppola Jr. a pictat un tablou devenit, pe buna dreptate, deja un clasic.
Pentru o poveste cu doi americani in Japonia, "traducere" ar fi prima (si, pentru unii, singura) interpretare a lui "translation". Cei doi sunt in plina confuzie datorita diferentelor culturale. Dar... ar fi asta asa o tragedie, in sine? Doar e o situatie temporara! Si oamenii fac turism, pana la urma, tocmai pentru placerea de a se imbogati prin aceste diferente simtite nemijlocit... Eroii nostri sunt "pierduti", e drept, dar nu pe teren nipon, asta e ultima lor grija - ci fiecare in propria viata. Decorul japonez este doar un halucinant si comic fundal vizual pe care se proiecteaza si care pare a amplifica crize personale grave...
Sa nu se piarda (prin traducere) faptul ca "translation" mai inseamna si "dizlocare printr-o miscare de translatie". In spatiu si timp, te misti... Poate imperceptibil, dar te trezesti la un moment dat pe alt continent - si din pacate, nu (doar) literalmente acolo. Ci, sa zicem: intr-o poveste de dragoste din care a ramas doar o casnicie disfunctionala - in cazul lui - sau una care da semne a se "translata" inspre o amicala instrainare - in cazul ei. Fara indoiala deci, amandoi sunt 'lost in translation' pe plan personal. Profesional, la fel: ce are de-a face viata de tanara casatorita fara ocupatie cu idealurile cuiva care a studiat filozofia? Tanara e atat de nedumerita de ce ii e dat sa traiasca dupa atata... lectura incat, in ciuda diplomelor sale se 'coboara' la a asculta "filozofie popularizata", CD-uri de self-help... Iar in cazul lui, cat de departe sunt aspiratiile unui actor de vartejul advertising-ului in care il arunca sistemul si stilul de viata hollywoodian? Doua cazuri de alunecare abrupta - eroii nostri sunt asadar pierduti prin "translatie" si profesional vorbind.
Si mai e apoi si chestiunea traducerii gandului in expresie, a intentiei in fapta - care actorului ii iese din ce in ce mai rar, in ciuda bunavointei si priceperii histrionice. Telefonul pe care il da sotiei dupa iesirea nocturna este un stralucit exemplu. Dupa o seara de betie, karaoke si dementa intre straini superpitoresti, Bob vrea sa impartaseasca placerea autentica, aproape copilareasca in care "regresase" neasteptat pret de cateva ceasuri. Sufletul lui inghetat se dezmortise deci, si sub impulsul momentului, impins de o combinatie de vinovatie si dragoste SUNA... La auzul vocii nevestei celei ocupate cu copiii si cu redecorarea casei, incepe sa baiguie minciuni despre "amazing houses" vizitate si muzica buna si ambianta si decor si hrana sanatoasa, reincepand deci sa vorbeasca limba "ei", limba... californiana. Caci, de fapt, tocmai a trait momente INTRADUCTIBILE in contextul relatiei cu sotia sa. Ca sa folosesc un joc de cuvinte pe care romana il ingaduie - el tocmai a "tradus-o", in (ahem!) atat de 'actualul' sens brangelinian de "emotional cheating". La capatul firului, o voce trista si frustrata - si ghicim ca sotia lui, departe de a fi vreo scorpie, sigur sufera de acelasi sindrom al pierderii in traducere/translatie, al imersiunii in propria lume, unde nu o mai ajunge partenerul ei, in mijlocul grijilor cotidiene cauzate de copii prea energici si restul angrenajelor casnice si obligatiilor sociale. "That went well", isi spune el cu naduf... Si Sofia se vadeste din vana lui Alan Ball, isi merita cu prisosinta Oscarul.
Nu ca in camera de hotel a tanarului cuplu conversatiile au mai mult miez. Si isi au si ei portia lor de viata sociala fara noima, in care cunostinte din 'jet set', disperate dupa atentie vorbesc incorect engleza si imprastie clisee doar de dragul de a se auzi. Ghicim si in acel meteoric personaj al actritei un alt destin insingurat si patetic, consfintit ca atare in scena de karaoke nocturn din barul hotelului.
Pe platou, actorul nostru trebuie sa joace nu alte personaje, ci alti... actori! I se cere sa "traduca" in propriile trasaturi morgi si atitudini ale lui Sinatra si Roger Moore. E un soi de plastilina umana recognoscibila fizic, dar care nu are un stil personal, o amprenta destul de clara - cel putin, nu in constiinta publicului japonez. Daca o fi fost una in State, desigur ca s-a pierdut in traducere...
Bob e impins incolo si incoace de altii, tras, ghidat, teleghidat... Pana si noua lui cunostinta, Charlotte, ii face program, ii faxeaza puncte de intalnire. El pierdut reflexul de a mai initia ceva. Lui Bob i se intampla: contracte, roluri, casnicii, tarfe care i se urca in pat, pana si ele dandu-i indicatii de regie... Profesia i-a devenit pana la urma stil de viata. Incarcerat in pozitia de marioneta de lux, nu mai sufera si si nu mai spera. Iar cand i se intampla, pe neasteptate, sa traiasca... aproape ca isi interzice sa constientizeze - spre deosebire de un Lester, de pilda, in care inca mai zvacneste revolta. In clipa paroxistica altfel a despartirii, singurul lucru pe care isi permite sa il regrete fatis e... haina ramasa la Charlotte. "Enjoy my coat, which you stole from me". Voia sa zica "sufletul", desigur. Trimite strigate de iubire subconstiente care prin intensitatea pura risca a se lasa decodificate de tinta lor... sa nu mai fie 'lost in translation'... Si totusi, sunt!
Filmul, pentru mine, asa s-a terminat. Faptul ca, din motive de Hollywood, Bob opreste taxi-ul si ca are loc imbratisarea finala, nu exista cu adevarat. I choose to lose them in my own translation - but that's just me
Prin zambetul care nu ne paraseste pe tot parcursul filmului ni se inoculeaza ideea ca, pe langa fiecare 'pierdere prin traducere', exista si un indiscutabil castig, numit simplu: comunicare. In satul global si tranzient si vitezofil in care traim, intre doi muritori s-a petrecut un close encounter of a special kind.
Azi, inecati sub informatie cum am ajuns, jet lagged si adeseori doar vag prezenti in spatele ochilor tintuiti pe ecrane, comunicarea incepe sa devina la fel de rara ca iubirea si, ca atare, sa poata inlocui ca happy end scanteile sexuale mult demonetizate in ultimii cincizeci de ani din povestile care ne hranesc (hollywoodiene au ba). Vezi in acest sens si "American Beauty", alt vecin de tema a alienarii (de data aceasta, in propria suburbie) si de... Oscar.