- Sa fie original. Asta nu inseamna ca trebuie neaparat s-o ia razna si sa fie plin de chestii ciudate doar de dragul ciudateniei. Daca ar fi asa, "Mulholland Drive" ar fi cel mai bun film din istorie. Sau poate 8 1/2?
- Sa nu iti bage un mesaj pe gat cu forta si sa nu porneasca de la ideea ca spectatorul e un idiot care trebuie dus de mana. Oliver Stone ar fi putut sa fie cel mai mare regizor american daca nu si-ar fi transformat filmele in discursuri politice si daca si nu s-ar fi apucat sa dea lectii de morala publicului.
- Sa nu incerce cu orice pret sa stoarca lacrimi, ci sa se adreseze inteligentei spectatorului. Mai tineti minte scena in care Schindler se smiorcaie ca ceasul si butonii lui ar fi putut salva inca 2-3 evrei? Cred ca e una dintre cele mai proaste din istoria cinematografului (daca aveti putina rabdare, probabil ca o sa puteti numara zeci de asemenea scene in filmele lui Spielberg).
- Sa fie consecvent, adica sa nu isi contrazica propriile premise. Exemplu: in "La vita e bella", baietii rai sunt niste bufoni cu totul batutzi in cap si inofensivi, pana in ultimele minute, cand e musai sa redevina nazistii insetati de sange pe care-i stim din cartile de istorie, doar ca sa-i iasa lui Benigni finalul tragic. "Suspension of disbelief", da' nici chiar asa!
- Sa fie cat de cat plauzibil, adica sa aiba macar o bruma de logica. Exemplu: extraterestrii din "Signs" au calatorit 'jde mii de ani lumina in navele lor supersofisticate, sunt pe cale de a cuceri Pamantul cu tehnologiile lor futuriste, dar umbla dezbracati pe strada, desi un pahar cu apa ii poate ucide.
- Sa nu se bazeze pe o singura smecherie. Ex: filmele lui Shyamalan sunt lente, plicticoase si mediocre, dar regizorul/scenarist incearca sa rupa gura targului cu rasturnarea aia de la sfarsit (bineinteles, publicul a inghitit galusca).