Originally Posted by Alex Leo Serban:
|
nu e vorba de a 'crede orbeste' intr-un cineast sau altul - crede-ma, sint ultimul capabil sa dezvolte asemenea auto/dogmatisme, vezi si rezervele mele la ult. lvt! -, ci de a accepta - ca baza de discutii - un minim 'palier consensual' (gen: bergman, fellini, godard, antonioni etc sint importanti, macar pt evolutia ulterioara a cinematografului - vezi lvt, kusturica, tarantino, coppola (in 'conversatia')...).
|
1. asta e cu totul altceva. eu personal cînd m-am luat de Bergman n-am contestat acest fapt: caracterul (exclusiv) didactic al filmelor sale. adicã dacã te uiþi cu cineva care þi le explicã, face analizã de secvenþã e ok, dar sã mã uit cu vreo plãcere sau interes la filmele sale e imposibil. n-au supravieþuit trecerii timpului toate filmele lui, te uiþi la ele azi ca la niºte piese de muzeu. iar cînd m-am luat de Roy Andersson cu 'capodopera' Giliap, asociindu-l cu Bergman, am zis-o tocmai subliniind cã nu e original, o face fãrã a aduce ceva nou sau a moderniza în vreun fel (aºa cum face de pildã Woody Allen). Deci dupã ce cã imitã, mai imitã ºi ceva care nu-mi place chip.
Eu de Antonioni am vãzut 6 filme ºi nici unul nu m-a dat pe spate, dar totuºi Blow-Up (de 2 ori chiar) ºi Red Desert mi se par cele mai cumplit de idioate, dar didactic pot înþelege de ce sunt importante, pentru imagine sã zicem. Ca etos, nu-mi spun, însã, nimic.
2. sunt de pãrere cã un regizor mare trebuie sã reuºeascã sã capteze atenþia nu doar celor iniþiaþi, ci tuturor. lvt reuºeºte de pildã sã dea pe spate pe toþi. Sau Tarantino. Dacã te pierzi în simboluri en-gros ºi imagini statice ºi cadre lungi, nu reuºeºti decît sã plictiseºti.
3. N-aº pune în aceeaºi categorie pe Dreyer, Godard, pe de o parte ºi Bergman, Fellini, Antonioni, pe de alta. Ordet mi se pare cã a supravieþuit timpului, e foarte modern ºi azi, iar de la Godard, nu toate, dar cîteva m-au spart: ex. Mepris, Weekend, Prenom Carmen. Parcã omu mai miºcã aparatu ãla, mai se agita, are niºte obsesii, mai alterneazã cadrele la montaj, vocile, nu adoarme pe scaunul de regie ca ceilalþi.
ªi la Fellini aº sesiza cîteva excepþii, prea puþine din pãcate. Din vreo 10 vãzute, vreo 2 au fost mai interesante (dar nu geniale): Prova D'Orchestra ºi Citta Delle Done. În rest, culminînd cu Amarcord ºi 8 1/2 n-am înþeles ce vrea de la mine omu ãsta. Mã declar depãºit/plictisit.