[16mm]

fara sa vreau a fi intru totul lirica, scriu asta cu o curiozitate/naivitate/stupizenie specifica anilor si entuziasmului inerent mie...

cum poti sa mai fii original dupa ce ai vazut oglinda? un film de identitate, individual spre national, din perspectiva absolut suprarealista... dumnezeule! cum vrei sa mai fii regizor dupa cadrul cu pasarea, dupa reconstruction? cum te mai pot imagina drept un fotograf celebru dupa ce ai vazut femeia cu parul ud sau nocturne al lui trier? cum naiba poti vorbi despre trafic sau povesti la bloc dupa persona, dupa bande a parte, si ce fel de frumusete iti mai doresti dupa bretonul annei karina? dupa oameni gen michel gondry, dupa care visezi spasmodic si schizofrenic ce mai poti aduce tu nou? kubrick, ce alta era obiectivo-cinica can you picture? dupa dolce vita cum se mai pot scrie smsuri imputite referitoare la rasarit pe care sa mai si dai bani?

nu, asta nu e o meditatie gen: s-a intamplat oare totul in lumea asta, ce urmeaza? nici macar un are we living in dumbland?

asta e bocetul unui om care maine dimineata da bacalaureatul, care astazi dimineata plangea uitandu-se la arrival of a train, la pranz invata vomitand un arghezi suferind de litere iar undeva pe seara a numarat 20 de repetari la les dernieres minutes du cinema. asta chiar intr-un ten minutes older slab. godard e un geniu. redundant sa afirm tocmai eu asta, dupa cum probabil nu am vazut nici jumatate de sfert din filmele vazute de altii, dupa un blow-up pe care nu pot sa-l clasific niciunde, dupa un angel exterminador pe care imi doresc sa-l fi facut eu si atat. atat. voi da examen la film in toamna. ceea ce cred cu adevarat nu e in minunea secolului ce se cheama cinema, ci in faptul ca lumea asta chiar nu mai are nevoie de inca un om. la fel ar fi trebuit probabil sa creada mii altii inaintea mea.
ma-nclin. in fata a tot ce-a fost.

pe langa o critica superba a prezentului continuu, in numele sfertului de cultura cinematografica pe care-l detin, cer o preconizare. minimalism, ermetism, nu sper la nimic liric -cel putin dupa aproape 30 de ani numarati prost de mine in realism cu un lynch, jarmusch si bertolucci rasfirati ca suprizele de ziua ta? si socialul etern romanesc. traiasca morometii. pentru totdeauna, pare-se.