& pt ca acelasi marx m-a acuzat ca nu's ce limbi ii dau lui puiu - iata si (un fel de) cronica a mea, deja aparuta in 'ziarul de duminica'; cind am citat, am indicat sursa (vezi inceputul...)
; cind nu, sint opiniile mele proprii & personale...
any complaints?
"Cannes-ul domnului Lãzãrescu
Cel mai lung film de la Cannes 2005 – Moartea domnului Lãzãrescu, de 2 ore ºi 34 de minute – a fost recompensat vinerea trecutã cu Marele Premiu al secþiunii „Un certain regard” în care a concurat. Cristi Puiu (regizorul ºi, totodatã, co-scenaristul filmului – alãturi de Rãzvan Rãdulescu) a primit distincþia din mîinile cineastului american Alexander Payne (Sideways/In vino veritas), preºedinte al juriului format din ºapte personalitãþi, printre care veterana actriþã americanã Betsy Blair. Premiul este acordat de Fundaþia Gan pentru Cinema ºi e în valoare de 30.000 de euro, bani ce revin distribuitorului francez al filmului.
Moartea domnului Lãzãrescu a avut parte de o salã plinã la proiecþia cu public ºi de cronici dintre cele mai pozitive în publicaþii precum Variety, Libération, Le Monde, Screen international ºi Hollywood Reporter; cum scria cronicarul de la Screen: „Cei care au vãzut filmul lui Puiu la Cannes nu au încetat sã vorbeascã despre el dupã aceea.” Acelaºi cronicar îºi încheia recenzia spunînd: „Abia aºteptãm sã vedem episodul al doilea (din ciclul de ºase filme proiectate de Puiu, n.m.) ºi sã avem ºansa de a le vedea pe toate ºase, unul dupã altul, într-o bunã zi. Promite sã fie echivalentul pentru ultra-cinefili a unei nopþi întregi cu Rãzboiul stelelor...” Cronicarul de la Variety descria filmul astfel: „Douã ore ºi jumãtate de imagine tremuratã ºi filmatã din mînã, despre un om care agonizeazã lent între un spital ºi altul, devin neaºteptat de fascinante în filmul lui Crisit Puiu. Fãcut cu un buget redus, e clar cã regizorul-scenarist s-a documentat mult timp pentru film. El ºi co-scenaristul sãu, Rãzvan Rãdulescu, cunosc mediul medical dinãuntru ºi capteazã perfect atmosfera acestuia. Interpretãrile excelente de la un capãt la altul au beneficiat cu siguranþã de cele trei sãptãmîni de repetiþii impuse de Puiu înainte de turnajul propriu-zis. Oricine a petrecut ceva timp în spitale recunoaºte aceastã lume, indiferent de naþionalitate.”
Dacã durata ar putea sã constituie un handicap pentru vinderea filmului – mai ales în SUA -, subiectul, în schimb, ar trebui sã trezeascã interesul oricãrui spectator. Ce temã mai „general umanã”, în fond, decît Boala ºi Moartea? În filmul lui Puiu, Luminiþa Gheorghiu joacã – excepþional - rolul unei asistente de Salvare care vine sã dea primul ajutor domnului Lãzãrescu (Dante Remus, pe numele întreg), personaj jucat de Ion Fiscuteanu. Spre deosebire de Romain (fotograful de 30 de ani, bolnav de cancer terminal, din filmul lui François Ozon Le temps qui reste - prezentat tot în „Un certain regard”), care refuzã tratamentul ºi alege sã moarã singur, departe de familie ºi prieteni, dl Lãzãrescu nu alege: este deposedat de opþiune, tîrît de colo-colo ca un experiment în contra-timp. Inspirîndu-se dintr-un caz real, Puiu & Rãdulescu au lãsat în urmã faptul divers, punîndu-ne faþã în faþã cu adevãrul ultim al condiþiei umane: orice om moare singur. Filmul are o intensitate a intimitãþii cu care cinematograful românesc nu s-a mai întîlnit, fiind, de fapt, o „piesã de camerã” purtatã cu maºina Salvãrii. Nu este (aºa cum s-ar crede) o „demascare” a sistemului medical, ci o coborîre în infernul suferinþei, o trecere Dincolo asistatã, neputincios, de halate albe: ajuns la „destinaþie”, dl Lãzãrescu poate muri, în fine, înconjurat de oboseala omeneascã, prea omeneascã, a doctoriþei ºi asistentelor care-l iau în primire – în ultima scenã (aproape vãtuitã) a acestui film dur, adevãrat ºi tulburãtor..."