|
Mdaaa... dupä felul cum pui problema, încep sä mi se contureze si mie mai clar niste chestii...
Cred cä tocmai ästa e punctul unde perceptiile noastre despre "Giliap" converg... si se si despart apoi: aceastä craziness. In admirabila parte dintâi, la care mä tot väd nevoit sä fac referire. am gäsit tocmai genul de nebunie artisticä de care mä simt cel mai atasat - poate ai remarcat cä fäceam o trimitere si la fratii Shengelaya, cu "Muntii albastri". Or, în continuare, acest TIP de anomalie se pleosteste. Intriga tesutä în jurul lui Gustav, precum si deznodämântul, sunt mult mai realiste (tot absurde, în felul lor, tot anormale, dar într-o altä cheie). In prima parte, absurdul e absolut - kafkian, beckettian, ionescian, urmuzian... anderssonian (väzând si "S-a întâmplat ceva"). In cea de-a doua si a treia, devine "absurd al vietii", ceea ce as zice cä stricä din douä puncte de vedere: 1) lipsa de unitate; 2) faptul cä, prin natura celor douä categorii ale absurdului, implicä o "coborâre"; personal, as fi optat, eventual, pentru o formulä inversä: MAI INTAI, simplu absurd de viatä, care apoi sä gliseze gradual spre aberatia totalä, mult mai gravä.
Dar, mä rog, asa as fi facut EU un asemenea film; fiecare cu ale lui. Si poate cä de-aici porneste si diferenta noasträ de viziune: eu am ochiul critic al cineastului, iar tu, pe al analistului si cronicarului. Desi, färä hard feelings, am impresia cä, atunci când îti place un film, îl îmbrätisezi färä rezerve (de exemplu, "Sistemul nervos"), atitudine care nu prea mä încântä din partea unui CRITIC. Personal, mi se pare mult mai reconfortant sä critic (obiectiv, si numai unde e cazul) tocmai lucrurile care-mi plac mai mult (de exemplu: Kubrick, Forman, Orson Welles, Chaplin). Identificându-le hibele, parcä-mi devin si mai dragi, si mai apropiati... Enfin, chestie de afinitate.
|