O idee excelentä într-adevär, Ricutzel micutzel! Bravo!
Päi sä-ncepem, evident, cu oarece musicaluri, de vreme ce la ele sunetul e cel putin jumätate din propozitie. Momentele mele favorite ar fi:
"Singin' In the Rain", Stanley Donen.
"Singin' in the Rain" si
"Make 'Em Laugh".
"Man of La Mancha", Arthur Hiller.
"Don Quijote" si "
The Quest".
"All that Jazz", Bob Fosse.
"Bye Bye, Life!"
"Cabaret", Bob Fosse.
"Willcommen!"
"Pink Floyd's The Wall", Alan Parker.
"Jesus Christ Superstar", Norman Jewison.
"Judas' Song", "The Temple", "Last Supper", "Getsemani", "Herod's Song".
“Fiddler on the Roof”, Norman Jewison.
“If I Were a Rich Man”, “Matchmaker”, secventa nuntii.
"West Side Story", Robert Wise.
"Jets' Song", "Maria", "America", "I Feel Pretty".
"My Fair Lady", George Cukor.
"In Spain the Rain Stays Mainly In the Plain" si
"Just You Wait!"
Apoi, câteva exemple din filme non-muzicale, dar cu partituri de neuitat:
Nino Rota, temele din
"Otto e mezzo", "La Strada", "Romeo and Juliet".
Charles Chaplin, care dupä ce s-a enervat cä filmul devenea sonor, a început sä-si compunä singur muzicile, producând câteva dintre cele mai uriase teme (ca
"Limelight" sau
"Mica floräreasä"), ori secvente în care sunetul si imaginea fac un mariaj perfect
("City Lights", inaugurarea monumentului si meciul de box;
"Modern Times", finalul cu
"The Crazy Song"; "The Great Dictator", bärbieritul pe un dans ungar de Brahms;
"The Gold Rush", dansul pâinisoarelor).
Henri Mancini - multe, dar mai ales celebra
"Pink Panther" (si una dintre favoritele mele: tema din
"The Silver Streak").
Sä nu-l uitäm pe Vangelis, cu
"Chariots of Fire" si
"Conquest of Paradise".
Si, în sfârsit, cele mai importante - si cele mai ON-TOPIC: mari secvente care existä, definitoriu, prin armonia dintre imagine si sunet (cu sau färä muzicä):
"Prova d'orchestra", Fellini: finalul, cu iesirea istericä a lui Balduino Bass în timpul închiderii imaginii în fondu, si cele câteva replici, zgomote (si din nou tema muzicalä - acelasi Nino Rota), pe negru, înainte de genericul final.
Cel putin trei exemple din Coppola:
"Apocalypse, Now": atacul elicopterelor. A spus mai sus si @Radu83, si pe bunä dreptate.
"The Godfather": felul cum se suprapune
"Parla piu piano" peste imagine.
"The Conversation": nenumäratele secvente în care "conversatia" înregistratä "converseazä" cu actiunea filmatä (mai ales exasperanta prelucrare a benzii, aproape un
"Blowup" calchiat pe sunet).
"Blowup" (cä tot veni vorba): fosnetul frunzelor din parc. Si, în general, calitatea "täcerilor" de pe tot parcursul filmului - culminând cu täcerea finalä, punctatä de pocnetele partidei de tenis imaginar.
(Si mai în general, täcerile lui Antonioni, care nu sunt niciodatä mute: sunete inteligent alese si plasate, ici si colo, le potenteazä enorm.)
De retinut si rolul sunetului în celebra secventä a bursei din
“Eclipsa”.
Si, bineînteles, incredibilele paradoxuri ale lui Kubrick, despre care deja s-a vorbit atât de mult:
"Dr. Strangelove": genericul si finalul.
"2001: A Space Odyssey": baletul spatial, dar si interventiile lui
"Also Spräche Zarathustra", si vocea lui H.A.L., si sunetele stranii din habitatul final al lui Dave, si täcerea spatiului, si si si... (vezi si @Gionloc).
"A Clockwork Orange": aceleasi contraste, aici definitorii, dintre imagini si piesele clasice (cred cä favorita mea e lupta din cazinou, urmatä de
"Singin' in the Rain", "Wilhelm Tell" si atacul lui Alex asupra acolitilor rebeli, pe cheiul Tamisei).
Spileberg:
“Close Encounters of the Third Kind” – sumedenie, începând cu motivul pentatonic si încheind cu “dialogul” sonor dintre sintetizatorul oamenilor si nava-mamä.
Tarkovski: sunetele si vocile stranii ale Zonei.
Koncealovski: leit-motivele lui Artemiev din
"Siberiada", care fac jumätate din impactul acelor secvente la rândul lor leit-motiv (în primul rând, "fuga-zbor" din fata portii).
Elem Klimov: halucinantul
“Idi i smotri” (“Du-te si vezi”) – unul dintre cele mai bune soundtrack-uri fäcute vreodatä! Majoritatea sunetelor sunt distorsionate conform perceptiei subiective a adolescentului asurzit de bombardamente. Punct culminant: “tipetele” pe synthesiser de la incendierea bisericii de lemn pline cu tärani ostatici.
Walt Disney:
Mickey Mouse dirijând "furtuna" din "Uvertura la Wilhelm Tell" de Rossini.
"When You Wish Upon a Star".
Combinatia dintre sunet si imagine, în
"Snow White".
Post-Disney:
"The Jungle Book"
"The Hill", Sidney Lumet: filmul färä muzicä, si a sa ambiantä sonorä formatä din räcnete si tropäituri, scrâsnete si gâfâieli, si mai ales leit-motivul bocancilor pe culoar si al zävoarelor de la usä - care pune si punctul final.
Hitchcock:
"Päsärile". Întreaga simfonie de tipete, cârâieli si fâlfâit de aripi, de la generic, pânä la final. Poate cä pe primul plan ar sta "atacul sonor" asupra casei cu ferestrele bätute în scânduri: nu se vede nici o pasäre, si toatä teroarea se compune din zgomotele lor si reactiile personajelor. A, si, bineînteles, corul copiilor din scoalä, în timp ce päsärile se adunä pe scheläria de cätärat din spatele lui Tippi Hedren - si secventa imediat urmätoare, fuga copiilor din scoalä: ropot de pasi, si imediat, un vuiet näprasnic de aripi.
"Psycho" (see also @MinRep). Bijuteria crimei de la dus: "tipete" metalice si montaj dement, fäcând ca, în ciuda stângäciei unor cadre (ambitia lui Hitchcock, realizatä doar partial, de a nu aräta deloc cutitul în contact cu trupul), unii sä creadä cä finalul secventei, cu sângele scurgându-se în cadä, fusese color.
"Grand Prix", John Frankenheimer.
Film comercial, din categoria "meseriilor periculoase" (aici, pilotii de formula unu); dar începe cu un diamant (multifatetat) de mestesug cinematografic: motoarele masinilor încälzindu-se pentru cursa de la Monte Carlo. Montaj, super-montaj, ecran casetat, multicasetat, multipluricasetat, multipluricasetatmozaicat, totul pe un amalgam de hârâieli si duduieli de sä-nnebunesti, nu alta; sä-i pe väzut pe urmä, la iesirea de la Patria, ce-si mai ambalau pe Pictor Verona, aläturi, Daciile, Skodele si Träbäntelele!
Si, de ce nu, si câteva de-ale noastre:
Soundtrack-ul lui Salamanian, la
"Glissando"; în special secventa difuzorului, si finalul.
(Contra-exemplu: catastrofalele prize directe ale lui Daneliuc, de obicei refäcute la post-sincron în proportie de 70-78% - si astfel salvate tot de Sami.)
Acelasi Sami, de mânä cu Oschanitzky, Dumnezeu sä-l ierte, au ridicat enorm comisarii lui Nicolaescu.
Tiberiu Olah, cantata
"Mihai Viteazul" - încä un motiv ca Sergiulicä sä-i pupe tälpile.
(Apropo,
"Revansa", în loc de Oschanitzky, folosea ilustratie muzicalä; Space si altele; nici nu-i de mirare cä filmul a iesit un fâs cât Casa Poporului de mare.)
Oare nu meritä sä ne amintim si de Stroe si Vasilache, în
"Bing Bang"?
Ca epilog, o observatie:
Cele douä filme ale mele au fost neimportante, dar pe ambele le-a ridicat enorm muzica fratilor Florian si Cristian Nanu - pe care Daneliuc, care când VREA sä fie bou, STIE si POATE sä fie Bou (cu Bî mare), a numit-o "amatoriceascä" - si felul cum au montat "pe muzicä" cele douä mari Doamne ale montajului românesc, Melania Oproiu si Cristina Ionescu. Altfel, la primul film, am avut un soundtrack incredibil de rasolit (Ali Yener), iar la al doilea, unul onorabil (Gheorghe Ilarian).
Aceiasi frati Nanu, si aceeasi Melania Oproiu, au creat câteva momente de muzicä si montaj unice, care au fäcut efectiv din rahat bici, în
"Niste bäieti grozavi", de Cornel Diaconu – în special secventa numitä în argoul de lucru al echipei “Intrarea” (combinelor în lan). Vä vine sä credeti cä, scriind foaia de montaj a filmului, mi-am pus secventa în masä de trei ori, doar ca s-o savurez? Surprize, surprize!
Si-acum, hai, continuati, si complexati-mä cu alte exemple mari si mici care nu mi-au venit în minte la prima mânä.
