|
Ca tot nu se inghesuie lumea, am sa mai spun eu. Eu cand ma uit la un film cu imagini sau muzica misto mai mereu ajung sa 'procesez', adica ma gandesc la cat de misto e imaginea si uit de film. De fapt zic eu ca asta-i semn ca filmu' nu m-a prins total. Un exemplu e si 'Privirea lui Ulise' pe care lumea l-a criticat pe aici pe undeva. Mie filmul ala imi place-- imi plac imaginile si muzica si pe alocuri Maia. Si Keitel. (Always.) Mai ales monologurile lui. Dar recunosc ca la filmul ala e o placere oarecum exterioara. Pe cand la 3-Iron s-a terminat cu 'procesatul'. Daca mi-ar fi spus cineva de un film cu o poveste de dragoste nevorbita, as fi zis ca e iar vreo poveste cu pretentii. De fapt e oarecum neadevarat sa spui ca in filmul asta lipsesc vorbele. Povestea lor e sustinuta indirect de melodia 'Gafsa' care topeste totul intr-o pasta fluida-- incluzandu-ne si pe noi in compozitia asta. Gesturile spun mai mult decat cuvintele cateodata. Asa si in filmul asta. Iar spre sfarsitul filmului as zice ca regizorul are o maniera foarte interesanta de a filma, foarte neobisnuite unghiuri, care si ele spun multe. Iar finalul-- realitatea e relativa, e adevarat ceea ce credem ca e adevarat-- si felul cum e aratata ideea asta-- prin acel trio de personaje-- mi se par geniale.
|