|
Odata cu abandonarea retelor consacrate, marcata in 1951 de Panica pe strada, nelinistea surda din primele filme razbate la suprafata, contaminand de acum incolo si maniera. Aici, de pilda, vanarea gansterilor purtatori de ciuma se desfasoara in alb-negrul crud al unui soi de neorealism brutal, intr-o goana cu sufletul la gura. Panica pe strada e totodata singurul film din filmografia lui Kazan care se termina cu bine ( Pe chei ? ) Celorlalti eroi ai sai le e sortita infrangerea prin distrugere si lasare in viata, ceva mai inspaimantator decat moartea deci, orice speranta de redresare fiind exclusa. Daca Blanche Du Bois ( Un tramvai numit dorinta) isi va sfarsi zilele intr-un ospiciu, ceilalti (din Viva Zapata!, Splendoare in iarba, La est de Eden, Pe chei sunt condamnati sa traiasca asa, cu resorturile interioare frante.
Dar, nelinistea de care vorbeam este caracteristica insusi acestui artist framantat, care nu inceteaza sa se autoevalueze, sa se corecteze, sa se intrebe. Poate, de aici faptul ca opera lui Kazan este si inegala, si inegal receptata. Ceea ce a placut in SUA, n-a placut in Europa - si invers.
Ceea ce a extaziat publicul n-a adus si critica in aceeasi stare. Insa formidabila sinceritate degajata de filmele sale, usurinta cu care spectatorul se racordeaza la pulsatia lor interioara, interesul incontestabil starnit de problematica lor - mereu grava - le face invariabil captivante, cu tot caracterul lor profund necomercial.
Kazan nu a realizat filme mari, ci importante. Mai mult, ele au pregatit terenul pentru productia americana independenta, marcand puternic creatia unui Aldrich sau Ray (anii '50), iar ceva mai tarziu a celor veniti din televiziune (Frankenhaimer, Penn, Lumet). De fapt, el trebuia de mult sa fie omagiat.
|