|
Nói alb�*nói
Un film din Islanda, tara pe care nu as putea s-o localizez pe globul pamantesc, dar care are, aparent, un geniu autohton, Dagur Kári. Apoi sunt actorii, Tómas Lemarquis, Þröstur Leó Gunnarsson si El�*n Hansdóttir, nume care nu inseamna nimic inainte sa vezi filmul. Si nici dupa. Pentru ca sunt (mult) prea lungi si prea neromanesti. Dar Kári dirijand acesti actori a infaptuit Nói alb�*nói cu un buget de doar 5000$.
Practic filmul nu are nici un plot. E vizionarea unei mici bucati din viata lui Nói, un tip plictisit de toate, de 17 ani, dintr-un sat parca de la capatul lumii, in Islanda, unde wake-up call-urile se fac cu pusca, impuscatul turturilor e un hobby, panoramele sunt, parca, rupte din vederi, se fac puzzle-uri, se danseaza in fata televizorului si, nu in ultimul rand, se canta karaoke. Nói e, intr-un fel, excentricul satului, retardat sau geniu, nu stim, dar stim ca nu intra in tipare. Are un tata alcoolic, locuieste cu bunica, scoala o frecventeaza rar, dar cel mai important: are o noua prezenta feminina la benzinarie care ii trezeste simturile amortite de imprejurari. Invatam cum sa facem maioneza, cum sa fumam, cum sa spargem un pian cu un topor, cum sa nu jefuim o banca si cum sa nu furam o masina, acestea, impreuna cu bibliotecarul, aruncatul pietrelor in curcubeu, negocierea adancimii sub standardele europene a unei gropi si o caciula atotprezenta, realizeaza fondul comic al filmului, un umor negru pe care daca nu-l sesizezi, ratezi filmul. Susnumitele sunt infatisate intr-o imagine rece, cu un fundal sonor compus de Kári, fiind in mod ciudat caracteristic filmelor independente si cu actori care se incadreaza perfect in rolurile date. Totul se termina imprevizibil. Filmul s-ar putea interpreta in 1000 de moduri, dar unul este de ajuns.
Kári si-a inceput cariera de regizor la maxima intensitate, regizand unul dintre cele mai bune filme vazute de mine.
__________________
apocalypse please
|