[Serghei]

astazi, la 'idei in libertate' pe tvr cultural, h-r pata sta de vorba cu als despre... filme, what else?!

Pt. cei interesati emisiunea e la 8.30.

Cartea de fata este rezultatul invitatiei primite de Umberto Eco de a conferentia in 1990 la Cambridge, in cadrul Tanner Lectures. Volumul contine trei conferinte pe tema └interpretare si suprainterpretare⌠, precum si trei replici nu mai putin interesante ale lui Richard Rorty, Jonathan Culler si Brooke-Rose, urmate de o contra-replica a lui Eco. Tema este una foarte controversata: Cit de mare este libertatea cititorului? Cita libertate confera textul in sine? Ce rol joaca autorul in acest triunghi conjugal? Exista interpretari bune si altele rele? Interpretare si istorie este numele celei dintii conferinte. Eco sustine ideea peirceana a semiozei nelimitate, bazate insa pe o serie de criterii care sa slujeasca intentiei textului, iar nu intentiei cititorului. El doreste sa limiteze astfel cimpul interpretarilor acceptabile si, in acest scop, intreprinde o └calatorie arheologica⌠ in istoria dezbaterii in jurul semnificatiei unui text.

Eco incepe prin a remarca succesul istoric al semiozei hermetice, confirmat de o traditie ce triumfa in secolul al II-lea d.Chr., pentru a ajunge pina la irationalismul filosofic al secolului al XX-lea: interpretarea este indefinita, adevarul scapa mereu, totul e secret, iar secretul hermetic e gol. Interpretarea nu dezvaluie decit un sir nesfirsit de suprafete... si devine suprainterpretare. └S-ar putea obiecta ca singura alternativa la o teorie a interpretarii radical reader-oriented este exaltata de cei ce considera ca unica interpretare valabila pe cea care urmareste cautarea intentiei originare a autorului. In unele dintre scrierile mele recente am sugerat ca intre intentia autorului (foarte greu de descoperit si adesea fara pertinenta pentru scopurile interpretarii unui text) si intentia interpretului, care (ca sa-l citez pe Richard Rorty) pur si simplu ╚ciocaneste textul intr-o forma ce va servi scopului lui╩, exista o a treia posibilitate. Exista o intentie a textului.⌠ A suprainterpreta textele, cea de-a doua conferinta, aduce in discutie dimensiunea negativa a suprainterpretarii, inteleasa in descendenta semiozei hermetice. Daca o interpretare buna nu poate fi definita, poate fi cel putin taxata ca nepertinenta orice incercare de suprainterpretare.

Semioza hermetica are la baza un mecanism al analogiei care nu cunoaste sfirsit: orice semnificat este doar semn. Sint preferate practicile de interpretare suspicioasa, bazate pe un principiu de usurinta si pe unul de falsa tranzitivitate. Este incalcat astfel principiul economiei textuale ce ar valida o interpretare acceptabila. Astfel este anulata intentia textului, inteleasa ca strategie semiotica menita sa fabrice un Cititor Model care isi imagineaza un Autor Model, diferit de cel empiric. Acesta nu ar face decit sa confirme intentio operis, definind mai vechiul └cerc hermeneutic⌠. Conferinta Intre autor si text aduce in discutie conceptul de └autor empiric■. Eco afirma inutilitatea acestuia in procesul interpretarii. Totusi, autorul poate interveni cu o ajustare a unei interpretari neeconomice └reactionind ca Cititor Model⌠. Eco aminteste si de mai vechea sa distinctie dintre a utiliza si a interpreta un text. A interpreta inseamna a respecta background-ul cultural si lingvistic al textului, in virtutea unei lecturi de tip economic, care presupune coincidenta dintre competenta enciclopedica a textului si cea a comunitatii de cititori.

A utiliza un text inseamna a-l forta sa intre intr-o schema rigida, anterior fixata, inseamna a-l suprainterpreta. In raspunsul sau, Cum evolueaza pragmaticul, Richard Rorty incearca o lectura in cheie pragmatica a lui Eco. Pentru Rorty, interpretarea e mai aproape de directia esentialista a gindirii, pe cind utilizarea reprezinta o activitate obisnuita. El respinge aceasta dihotomie, propunind doar termenul de uzuri pe care persoane diferite le fac in scopuri diferite. In final, Rorty opereaza distinctia lecturi metodice vs. lecturi inspirate, optind pentru cele din urma. Lecturile metodice ar forta textul sa intre in patul procustian al unei metode anume, ceea ce nu poate fi decit imoral, iar cele inspirate, mai sentimentale, ar reprezenta pentru critic o revelatie de tip cvasi-mistic, la limita dintre iubire si ura. Jonathan Culler se situeaza In apararea suprainterpretarii. El sustine, contrar lui Eco, ca └excesul de uimire■ legat de suprainterpretare trebuie cultivat, nu denigrat.

In acest sens, autorul tine o pledoarie pentru interpretarile extreme, considerind tendentioasa denumirea de suprainterpretare. Termenul este pentru el mai aproape de supraintelegerea (overstanding) lui Wayne Booth din Critical Understanding, unde se subliniaza productivitatea ei: suscita intrebari referitoare la ceea ce textul nu spune. Astfel, suprainterpretarea ar re-marca mecanismele de producere textuala. Din punctul de vedere al lui Culler, Rorty pacatuieste mai ales prin faptul ca exclude din sfera interesului sau cercetarea codurilor, a modului in care literatura functioneaza. Istorie in palimpsest 1, textul semnat de Christine Brooke-Rose, este un corpus mai putin teoretic, care nu interactioneaza cu celelalte discursuri. Autoarea manifesta interes pentru asa-zisul └realism magic⌠ pe care il renumeste └povestire in palimpsest⌠, operind si o clasificare a romanelor de acest tip (printre care se incadreaza si cele ale lui Eco). Ea face o analiza a naturii si destinului acestor romane, comunicind valoarea lor interpretativa, de relecturi/rescrieri creatoare, puternice. Replica la replici suspenda orice concluzie ferma.

Pentru Eco, datoria unui text ramine aceea de a indica pluralitatea contradictorie a concluziilor sale. └Un text poate avea mai multe sensuri, dar nu orice sens⌠, caci exista o serie de proprietati ale acestuia care limiteaza interpretarile legitime. Cu alte cuvinte, spune Ecco, └e adevarat ca locuim limbajul, dar s-ar cere macar sa incercam sa spunem potrivit caror moduri o facem. Sau, odata stabilit ca nu exista o singura rationalitate ce supravegheaza discursul filozofiei, si de aici, in sens coboritor, pe toate celelalte, spiritul semioticii nu e acela de a conchide ca, in cazul acesta, discursurile se pliaza exclusiv pe scopurile lor, pentru ca intre scopuri si discursuri se vor asterne niste logici √ argumentative, narative, enuntiative, figurative etc. √ pe care va trebui sa le aratam. Si aceasta cu atit mai mult daca limbajul nu e ultima dintre oglinzile naturii. Abandonind ordinea reprezentarii si intrind de-a dreptul in cea a lui a face si a putea, se va pune problema sa intelegem macar daca aceste interactiuni sint interdictii, ordine, amenintari, persuasiuni viclene, seductii abile sau ce sint ele.

Umberto ECO Interpretare si suprainterpretare,
Traducere de Stefania Mincu, editie ingrijita de Stefan Collini,
Editura Pontica, 2004, Constanta, 160 p.

Am dat copy&paste dupa articolul din Observator Cultural in ideea de a lega o discutie aici.E o problema fundamentala pt. orice om care scrie despre arta si chiar daca nu o sa stabilim nimic macar sa aflam niste pareri asupra subiectului.