[Pitbull]

.apai daca nu esti pavel, de ce-ai raspuns?

Apäi ästa banc în tätä regula, cu cap si códä! L-or dat die nu-stio câtie ori si la teveu, demult!
Dacä unchiului täu i s-a întâmplat cu adevärat, äla de la telefon sau avea chef de poante, sau era reîncarnarea lui Bulä!

Aia cu oglinda e drägutä si frumos rotunjitä!

Apropo de telefoane. Una dintre cele mai halucinante chestii care mi s-au întâmplat vreodatä:

Prin 1998, mä sunä o bätrânä: doamna Farcas, väduva unui fost coleg de liceu al lui tata. Amabilitäti, nu-s' ce, dupä care trece la subiect: mä sunase sä mä-ntrebe cine jucase rolul principal într-un film. Îi spun, îmi multumeste, särumâna, închidem.
Peste câteva zile, iar. Acum voia sä stie prenumele nevestei lui Nixon.
- Patricia, îi zic.
Bun. Mä mai întreabä ceva similar. Îi zic. Încä vreo douä întrebäri si räspunuri, si terminäm.
Nu peste mult, iar. De data asta, n-am mai stiut räspunsul. Convins cä dezlega niste rebusuri, sau ceva, o-ntreb:
- Din câte litere?
- Nu stiuuu...! se tânguieste.
- Cu ce literä-ncepe?
- Nu stiuuuuu...!
- Vreo literä de la mijloc, ceva?
- Nu stiu, nu stiu, nu stiuuuuuuuuu...!
(Aproape cä plângea.)
- Dragul meu, zice, n-ai vreun vecin pe care sä-l întrebi?
- N-am, doamnä, ei nu se pricep la de-astea...
- Vreun prieten, sä-i dai un telefon?
- Nu stiu... sä mä gândesc.
- Bine, te rog, sunä si aflä, si mai revin eu peste un sfert de orä.
Gäsesc un dictionar enciclopedic (sau ce-o fi fost, cä nu mai tin minte întrebarea), aflu cine era scriitorul, sau pictorul, sau ce-o interesa pe ea, si-i spun.
Trece si-asta. Vine urmätoarea reprizä.
Dupä vreo cinci întrebäri despre filme, politicä, istorie si nu mai stiu ce, îmi trânteste:
- Da' care era numele de fatä al sotiei fratelui tatälui täu?
:shock:
- POPESCU! exclam. Ioana POPESCU!
- Multumesc, multumesc...! Vai, nici nu stii cât îti multumesc!
...Si de-atunci, timp de vreo doi ani, a continuat sä mä sune, cu liste-ntregi de întrebäri care de care mai ciudate, färä nici o legäturä una cu alta. Tacâmul era mereu acelasi: dacä nu stiam räspunsul, mä trimitea la vecini, la prieteni, la Biblioteca Academiei - oriunde, numai sä i-l aflu! Iar dacä nu era nici un chip sä-i däm de capät, sä afläm unde fäcuse liceul cutäricä vär de-al treilea al vreunui coleg de grädinitä, sau la ce vârstä murise mâta vreunei mätusi väduve - dezastru!
- Vai, si mi-e asa de räu...! TREBUIE sä afli, nu poti sä mä lasi! Vai, mooor...!
Evident, de la un timp, nici nu mai räspundeam la telefon, si läsasem consemn cä pentru doamna Farcas nu sunt acasä. Veneam de la piatä, de la editurä, de la dracu', de la lacu', si mi se dädea raportul:
- Iar a sunat doamna Farcas! Voia sä stie în ce an s-a fäcut "Anna Karenina" cu Greta Garbo, si cum le chema pe toate cele cinci surori ale bunicii tale, si...
Si ne-am distrat asa macabru pânä într-un târziu când, pradä unui rar moment de luciditate, doamna Farcas a läsat sä-i scape explicatia misterului:
Suferea de un sindrom maniaco-depresiv de bätrânete, si încontinuu-i veneau în minte detalii pe care nu si le mai amintea clar. Si dacä nu afla nicicum räspunsul, intra în crizä!

Dupä anul 1999, nu m-a mai sunat. O fi murit, biata femeie. De-atunci, am rämas cu gândul ca, dacä scriu vreodatä un roman sau scenariu politist, gen Agatha Christie, sä introduc un asemenea personaj - care în final va furniza, involuntar, dezlegarea crimei.