|
Elefantul, un animal lent care este.
Prima oara cand am vazut filmul asta, un soi de jena perplexa m-a insotit la iesirea din sala. "Asta e?"; "atat?","asta e ala care a luat premiu la Cannes?" Reactie de spectator frustrat caruia i se promisese o versiune integrala la bowling for columbine si care primise pe partea asta the finger.
Caci pe cat de politically incorrect, dar eficient fusese bfc in abordarea subiectului (cred ca orice spectator, nu neaparat crestin, i-o fi iertat lui moore in acel caz partizanatul), pe atat de calofil si distant, - exact: neangajat - era elefantul care mi se plimbase vreo doua ore in fata ochilor.
Acum, nu ma intelegeti gresit: am vazut, lucruri interesante stilistic in 'elephant' - un trav halucinant in sala de mese, rampingurile furand secunde frumoase unei normalitati altfel banale pana la saturatie, intretaieri 'meseriase' de traiectorii sarind de la un ax al povestii la altul, 'establishing' prelung, circular, al unei camere in jurul personajului care-o locuieste, etc.
La drept vorbind, primele doua treimi din film sunt un enervant de lung plan de situare.
In treacat fie zis, as fi preferat sa vad personajele din fata, daca tot trebuia sa petrec jumatate din film obisnuindu-ma cu environmentul lor. In felul asta macar mi-ar fi devenit cunoscute, as fi empatizat cu ele, n-ar fi ramas o colectie de fantome realiste bantuind pe coridoare. Dar probabil sunt doar eu, avand the short attention span syndrome.
Apoi incepe drama.
Curios insa, desfasurarea ei cinematica are aceeasi curgere real-monotona ca si pregatirea ei. Si probabil aici e planul perfid al batranului van sant. Daca expozitia e acceptata ca normalitate, atunci conflictul relatat asa va fi perceput la fel. Mijloacele stabilite si acceptate de audienta devin acum functionale in noul context al povestii.
Si finalizarea nu poate merge decat pe acelasi registru. Crimele nu sunt revoltatoare, nu sunt maniacale, nu sunt teribiliste, nu sunt patologice, nu sunt absurde; ele sunt. Si in consecinta, drama noastra ESTE.
|