[Ambra Blu]

Eternal Sunshine of the Spotless Mind

Erase and rewind
Cause I/ve been changing my mind
The Cardigans


Sa privesti Eternal Sunshine of the Spotless Mind; e ca si cum ai urmari un CD invirtindu-se si te-ai intreba unde incepe si unde se opreste. Doi DJ si-au impreunat mintile intr-un turntables session de 141 de minute: unul dintre ei este Michel Gondry, francezul care a ambalat in videoclipuri sunetele celor de la Massive Attack, Bjork & co, si a imbracat-o pe Patricia Arquette in blana de maimuta (Human Nature). Celalalt, scenaristul, este Charlie Kaufman, avind deja la activ un film dubios, ‘Adaptation’, si fiind, totodata, si autorul unui ghid de calatorit prin minti: ‘Being John Malcovich’.

Play. In ‘Eternal…’ cei doi DJ il freaca la capul de redare a memoriei pe Joel (Jim Carey), fugarindu-l pe suprafata discului inainte si-napoi, pina va sar voua CD-urile pirat din PCuri, incercind sa intelegeti de unde si pina unde. Unde vrea sa ajunga Joel este destul de simplu, intr-un fel de Final Home, cum ar zice DJ Krush, inapoi la origini, in punctul fix care ii confera echilibru. Cum ii sta bine oricarui barbat, punctul de echilibru pe harta mintii lui este o femeie. In filmul de fata, femeia este Clementine (Kate Winslet). Clementine il cunoaste pe Joel pe o plaja, asa incepe filmul, si tot asa se si termina, dar lucrul asta nu inseamna ca ‘Eternal…’ are deja clasica structura circulara pe care filmele ciudatele ne-au invatat s-o intuim. Asta dintr-un motiv simplu: povestea se schimba continuu si, ceea ce intial parea expozitie, poate sa devina foarte usor deznodamint. Fanii lui Robert McKee si ai structurii scenariului hollywoodian in trei acte pot sa se culce linistiti: filmul asta nu e pentru ei. Cei care au mai calcat prin realitatile subiective ale lui Philip Kindred Dick, prin ‘12 Monkeys’ sau prin scurt-metrajul ‘Our Man’ pot sa inteleaga mai usor ca ‘Eternal…’ este un soi aparte de labirint vizual, rotund ca un CD si la fel de inselator: il vezi tu mic si inofensiv, dar ascunde multe dincolo de suprafata argintie.

Rew. Joel se indragosteste de Clementine si Clementine se indragosteste de el. Au impreuna o relatie, pe care fata - cine altcineva - se decide sa o rupa intr-un mod original: apreleaza la serviciile unei firme, numite, cum altfel, Lacuna Inc, care-i sterge din memorie toate amintirile referitoare la Joel. Confuz intial, apoi socat si deprimat, Joel merge la aceeasi firma, pentru a si-o scoate pe Clementine din cap. Baietii de la firma ii cer sa ii aduca toate obiectele care au vreo legatura cu fata si, pe baza emotiilor pe care Joel le resimte la vederea lor, il monitorizeaza si delimiteaza harta mentala marcata de Clemetine. Il supercableaza, dau drumul la hi tech si, pusi pe pilot automat, incep sa fumeze marijuana. Operatiunea de amneziere mecanica merge prost, pentru ca, odata ajuns in propria-i minte si revizitind locurile si timpurile cind el si fata se iubeau, Joel se razgindeste. Sa renunte la memorii, ar insemna sa renunte la iubire, fie ea si la diateza pasiva. Fuga lui prin diverse locatii si timpuri psihologice, ajungind din acum in atunci, revazindu-se pe sine, posedat de un acut sentiment al déj�* vu-ului, este strabatuta de licarirea unora dintre cele mai lirice pasaje pe care le-am vazut in vreun film.
Citeam undeva cum ca Gondry ar fi comis un film sobru din punct de vedere vizual, departe de videoclipele cu Massive. Astea sint insa basme: ‘Eternal…’ este ca un vis lucid, comprimind foarte bine timpul si spatiul prin tehnici vizuale extrem de originale. De exemplu, Joel fuge dintr-o librarie Barnes and Noble, in timp ce aplicele de pe tavan se sting repede in urma sa, lasind cadrul intunecat complet exact in momentul in care, fugind, se prabuseste pe niste scari aflate in alta locatie, camera prietenilor sai, adiacenta librariei. Fara fade out-uri, fara prostii. Incadraturi si unghiulatii surprinzatoare care, ca elefantii impodobiti din film, duc in spinare o poveste tinereasca, eficient si fara ostentatie. In plus, daca povestea e o intoarcere cu fatza inapoi, hainele noi si stralucitoare ale imparatului-film privesc in mod categoric inainte. Iar, daca de viziunea miscatoare si ultramoderna vinovatul pare sa fie Gondry, omagiul pe care filmul il aduce en passant clasicilor pare sa fie mina lui Kauffman, care ne recita din Alexander Pope, ceva despre zilele frumoase de altadata si stralucirea neprihanita a mintilor fara de pata amintirilor. Sa nu decad in lirisme ieftine si sentimentalisme ambigue, totusi. Asadar: inainte de a pune punct, declar cu mina pe minte ca ‘Eternal Sunshine of the Spotless Mind’ este un film care mi-a ramas in cap multa vreme de acum inapoi.