Let's go!
Originally Posted by notorious:
|
si CARE sunt acelea ? de ce nu le mentionezi daca ai prizat 'arta cinematografica' a lui antonioni?
|
Nu pot sa zic ca am "prizat" arta cinematografica a lui Antonioni. Am prizat filmul de fata. Si as mai adauga ca nu consider "8 1/2" o capodopera (din pacate...).
Ma rog, sa incerc sa explic ce cred eu despre "Blowup". Este vorba de scena de la inceput, cand pictorul isi descrie una dintre panze. Mai tarziu, personajul lui David Hemmings face exact ce pictorul descrie (se agata de un detaliu, ca si cum ar fi un indiciu dintr-o poveste politista). Iar privindu-si personajul este regizorul. Astfel, comentariul pictorului devine un comentariu vizual al regizorului. Nu vreau sa sune a "abureala", dar asta cred eu ca Antonioni vrea sa spuna: ca el priveste arta fotografica si arta cinematografica (imagine) ca un mod de a se apropia de realitatea, de adevar, considerand imaginile mai presus de cuvinte si sunete. De asemenea, pana si actorii par simple detalii de decor, importante devenind gesturile, expresiile faciale (vezi asa-zisii mimi, scena dintre Hemmings si Redgrave etc.)
Originally Posted by notorious:
|
EXPLICA de ce ti se pare ca fiecare scena/culoare/cadru este atat de obsedant gandit ?! fii mai explicit, MinRep, pt ca nu ma las aburit usor.
|
My bad, here... Cateva exemple:
1: la inceput, in parc, fotograful fuge printre porumbei, fotografiing. La un moment dar, unul dintre porumbei o ia la fuga si camera il urmareste, facnd o miscare rapida. Intr-o fractiune de secunda, aproape imperceptibil, in coltul de stanga jos al imaginii apar capetele Vanessei Redgrave si a "iubitului" sau. Personajul lui David Hemmings nu ii vede decat peste cateva secunde, cand urca dealul. Mi se pare grozav momentul asta, si grozav ca poti descoperi asa ceva intr-un film, la fel cum fotograful descopera ceva in pozele lui...
2: cand personajul lui David Hemmings merge cu masina inspre magazinul de antichitati. Pe fundal, apare o cladire rosie, cadrul se schimba, aceeasi cladire rosie, apoi cadrul se schimba din nou vedem o cladire gri, apoi una albastra. Suna aiurea, dar din punct de vedere vizual este un efect vizual foarte frumos.
3. Modul in care apartamentul lui Hemmings este construit. Usi de culori diferite, barne in toate directiile, fotografii, un amalgam de detalii de decor. Fiecare cadru facut in apartamentul lui Hemmings poate fi privit ca o pictura abstracta (nota: asta nu e ideea mea, am preluat-o de la un critic, dar sunt de acord. Daca opresti filmul cand fotograful lucreaza sau este in apartamentul sau, cadrul pare impartit in mai multe bucati, formele pot fi altele, nu doar cele care par sa fie, exact ca panza pictorului.)
4. Inainte de scena cu "The Yardbirds" . Hemmings o vede pe Vanessa Redgrave in fata unui magazin. Imaginea revine pe el, apoi din nou pe ea. Ea se intoarce si se amesteca cu ceilalti oameni de pe strada, disparand efectiv printre ei. Il vedem din nou pe fotograf, care pleaca sa o caute, dar nu o mai gaseste.
5. Fiecare spatiu devine abstract! Nu doar apartamentul fotografului, ci chiar si parcul. La prima vedere, cele doua spatii par in complete opozitie (natura vs. oras, daca vrei). Dar cand Hemmings developeaza fotografiile, parcul nu mai este cel pe care l-am vazut. Poti sa imparti fotografia pe bucati, si o bucata iti arata altceva decat intregul. La un moment dat, o fotografie parca nu inseamna nimic. Doar dare albe si negre, ca una dintre panzele pictorului care apare la inceput. Si, din acele dare, ni se arata un om, un pistol, un cadavru. Intrebarea care se pune, la sfarsit este: chiar asta s-a intamplat? chiar asta ar fi trebuit sa vedem? ce inseamna realitatea: un grup in consens, sau ceea ce vede sau crede ca vede un singur om?
Tot la punctul 5 intra si genericul de inceput, cand in literele titlurilor se vede altceva decat este in restul imaginii. Ca si cum Antonioni ar spune deja ca exista si altceva dincolo de realitate.
6. Am pastrat la final... scena finala. Lectie de manipulare cinematografica. Apar personajele care au aparut si in inceputul filmului si doi incep sa joace tenis, in timp ce ceilalti se uita. Hemmings este amuzat si ii priveste si el. La inceput, doar "mimii" urmaresc traseul imaginar al mingii. Si Hemmings si camera de filmat stau nemiscat, privind doar personajele. Dar, la un moment dat, mingea pare sa se rostogoleasca inspre capatul terenului, iar unul dintre mimi o urmareste. Fotograful o priveste direct in ochi, ea "ridica" mingea, apoi scena continua. Dar si personajul lui David Hemmings si camera de filmat urmaresc mingea. Imaginea este tremuratoare, ca si cum regizorul ar intra in propriul sau joc. Si "mingea" "zboara" afara din teren. Desi nu exista, camera o urmareste. Cadrul acela mi se pare grozav, ca si cum ar fi urmarit o minge reala. Miscarea este simulata perfect. Si, bineinteles, ultimul cadru merita amintit, cand fotograful dispare din imagine odata ce semnul "THE END" apare. Petecul de iarba ramane.
Si mai sunt...