[MinRep]

De la inceput spun ca eu consider "Blowup" o capodopera.

M-a fascinat la prima vizionare (si inca ma fascineaza), portretul fidel pe care Antonioni il face Londrei anilor '60 (tocmai el, un italian!). E grozava ceata de manechine proaste si inexpresive, swinger-ii si adunaturile de drogati, tinerii imbracati in mimi (fara sa fie mimi), "The Yardbirds" cu Jimmy Page si Jeff Beck (numai pentru scena aia ar merita "Blowup" sa ramana in istorie!) etc.

Bineinteles, "Blowup" este si o declaratie personala a regizorului, din film se pot extrage parerile sale personale despre arta cinematografica, despre arta abstracta, despre imagini, fotografie, ni se prezinta obsesiile, fascinatiile si ideile (filosofice sau nu) care ii domina opera. Ignorand "Al di la delle nuvole", "Blowup" mi se pare cel mai personal film al lui Antonioni.

Nu pot sa explic de ce imi place ritmul lent in care se desfasoara filmul. (nota: alte filme, precum "Aventura", sunt si mai lente) Dar, pe masura ce vad filmul din nou si din nou, devin si mai fascinat de fiecare scena, de fiecare imagine, de fiecare cadru (vizionarea frame-by-frame e grozava). In filmul acesta, nimic nu pare lasat la voia intamplarii. Culorile sunt planuite dinainte, fiecare cadru este gandit, fiecare spatiu devine - mai devreme sau mai tarziu - un spatiu abstract si, peste toate acestea, troneaza ideea ca realitatea este ascunsa dincolo de imagini si ca realitatea unei colectivitatii poate sa fie sau poate sa nu fie realitatea unui individ. Sunt atatea lucruri despre care poti vorbi la "Blowup"-ul lui Antonioni... Pare imposibil, aproape, sa incepi de undeva.