[Ben Ami]

Eternitate
by Ben Ami

Cine mai ºtie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida – sclava rãtãcirilor putea fantasma milioane de creduli, ºi reuºea sã deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraþia mass-mediei din frumosul Olimp, adicã exact acolo unde se pun la cale trãdãrile lumii moderne.
Privind-o prin ochii marelui preot al vãzduhului puteai zice cã-i cea mai fericitã creaturã din lume, cã viaþa nu-i numai urã, ori batjocurã, cã nisipul aproape sticlos de atâta cãldurã de fapt îi rãcoreºte nu-i pârjoleºte tãlpile.
Înconjuratã de noianul de gânduri ce nu-i dãdeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, pãrea mulþumitã.
Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinþele Domnului îºi fulgurau veºmintele într-o trecere cât mai nevãzutã de mânia zeului arºiþei. Destul de des, câte o umbrã de rãcoare îºi încerca puterile cu vreo spinare de cãlãtor, înfiorând pielea uscatã, ori reuºind sã aducã mulþumire pruncului abia nãscut ºi oprindu-i plânsetul, ori mulþumindu-i ochii înroºiþi de plâns ºi de pofta laptelui matern, niciodatã ostoitã pânã la capãt.
Un phoenix mãiastru sãgeteazã vãzduhul înspre perechea sa uitatã pe o coamã de munte. Impasibilã la bucuria sclavei, pasãrea abia dacã fãcu o clipã de umbrã. Trãia zborul la intensitatea la care ar fi putut aºtepta o veºnicie ca ceva sã se întâmple, ºi altceva s-o trezeascã din amorþirea amintirilor perechii sale, alãturi de care nu mai fusese demult.
- Pasãre sfântã, o întrebare frumoasã, îndrãzneºte Lapida alergând cinci paºi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o datã în jurul buzelor mamei, sânii tresaltã ºi dor, copilul scânceºte prin somn oprind femeia din mers, întorcându-i atenþia degrabã la el.
Mãiastra-i acum departe.
Lapida scoate un sân nefiresc de alb ºi lãptos dintre veºminte, îl pune-ntre buzele copilului ºi stoarce uºor. Picãturi de nectar înmoaie buzele mici, ochiºorii se strâng de plãcere. Abia apoi.
De departe aude, zãreºte ºi vede cum trece o cãmilã purtând un Erou cu fruntea-nroºitã de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperã sânul ºi zâmbeºte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amãgirilor. Ghiceºte cã-i ea dupã zarva iscatã. Au alãmuri strãlucitoare, ºi tamburine ºi coarne de argint care þipã muzici bizare, ºi strigãtori, ºi saltimbaci, ºi clovni au cu ei. Femeia se teme ºi pruncul deschide ochi, mânuþele-i se agitã. Ar vrea sã se ascundã sclava, dar unde?
Saltimbancul agitã un clopoþel ºi strecoarã o monedã în turbanul copilului. Clovnul nãscut în eprubetã lasã potirul cu agheazmã la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gãlãgios ºi trezeºte copilul sclavei când strecoarã în veºmintele lui o furculiþã de aur furatã din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi ºi-i sãrutã gleznele umflate de mers, fãcând scãpat un inel de platinã lângã potirul clovnului. Ea râde ºi se îndepãrteazã. Lapida ofteazã. Pruncul se uºureazã în somn pe poalele ei prãfuite. Soarele îºi ia rolul în serios ºi usucã udul pruncului. E din nou ca înainte.
Acum sclava ºtie cã ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odatã luase parte la jocuri de societate, fusese vie ºi plinã de nuri pentru golanii aristrocraþi. Doritã ºi adulatã de bãtrânii conducãtori ai Olimpului. Cuvintele lor clãdeau visele tuturor, întâlnirile dãdeau speranþã, poveºtile treceau din mânã în mânã. Familia ºi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preþ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri ºi bani, ºi cuvinte împrãºtiate-n mulþime, ºi urã, ºi rãutate, ºi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între gãºti de experþi.
Pânã când daruri false, cuvinte mincinoase ºi glorii furate de la zei? Pânã când… grãi în faþa pruncului adormit rãzboinica mamã.
Femeia începu sã cânte încetiºor ºi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalinã strãbãtea pustiul ºi aduna forþa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivãzut pânã atunci. Spaþiul se contorsionã parcã într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare ºi cãzu. Cãmilele se prãbuºirã. Clovnul îºi fãcu cruce ºi ghicitoarea scuipã în sân. ªtia cã începuse.
Cântecul se transformã în vuiet, un val enorm de nisip izbi porþile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlã de fricã. Pe strãzi doar panicã ºi teroare purã. Menestrelii imperiali se sinuciserã. Familia imperialã înnebunise. Apoi totul se stinse de la sine, ºi vremurile devenirã iarãºi ceea ce fuseserã odatã. Însã, pruncul murise de spaimã, iar mama sa de sforþare.
Îndepãrtându-se, Eroul ºi Phoenixul gândesc, în aceeaºi clipã, cã ºi oamenii au momentele lor de glorie, pentru cã zeii ºi sclavii, în Eternitate, coincid.