[Ben Ami]

Douã secunde ºi-un scop
by Ben Ami

„Am sã þi-o trag peste botul ãla rânjit, de bestie criminalã! O sã-þi doreºti sã fii murit încã din pântecul maicã-ti”. ªi zicându-i asta i-am smuls tubul de oxigen din gurã, apoi am înconjurat cu privirea camera de spital, încercând sã gãsesc o pungã în care sã-i pãstrez mãruntaiele. Cu tot cu storma.
Capul asistentei care pãzise monstrul continua sã se rostogoleascã pe podeaua vibratorie participând la o scenã pe care, în fapt, o pãrãsise deja, de treizeci ºi patru de secunde.
Pe coridorul de unde intrasem evenimentele se precipitau. Gaºca de umanoizi pe lângã care trecusem încercau sã-mi taie orice cale de întoarcere, pregãtindu-se sã dea buzna înãuntru. Cu membrul artah mi-am sprijinit lancea, cu cele trei de pe abdomen am imobilizat monstrul gajir, apoi una dintre ventuzele scapulare am aplicat-o peste zâmbetul sedat al bestiei. ªase secunde mai târziu mãruntaiele gajirului îmi musteau în guºã. Pânã la urmã mã gândisem cã este cel mai sigur loc din lume. Doar un laser ar fi putut strãbate plãcile mele cornoase.
Când se nãpustiserã în camerã, încercând sã se adapteze podelei vibratorii, mai mult de trei cincimi din corpul meu se afla în exteriorul clãdirii. Doar unu virgulã trei secunde mai târziu acceleraþia gravitaþionalã mã salvase din calea bucãþilor incandescente împrãºtiate în direcþia mea.
ªase nivele mai jos ratasem prima cale de salvare, iar surpriza m-a determinat sã aleg podul îngust - de doar doi inchi - care lega spitalul de o clãdire de locuinþe. Cea mai improbabilã cale de câºtig.
Opt secunde întârziere! Trebuia neapãrat sã strãbat un zid de plasticarst, la capãtul unei curse de douã sute de metri. De partea cealaltã mã aºtepta echipa de intervenþie.
Trecând de-a dreptul prin zid o luminã puternicã mi s-a aprins în faþã ºi lumea s-a rãsturnat, devenind dintr-o datã cu mult mai neprietenoasã. Sperasem sã nu se întâmple aºa, îmi dorisem sã ajung la timp, însã enzimele mele proteolitice îºi acceleraserã procesul degradativ chiar în propia-mi guºã. Mai mult de trei sferturi din „marfã” fusese compromisã. Adio bonus, la revedere platã, pa-pa timp de „recondiþionare” într-o „cuºcã” gajirã. Te pomeneºti ºi cã exact în timp ce aveam impresia cã-s imobilizat, se cãdea de acord asupra atomizãrii celei mai importante pãrþi din corpul meu. Pentru douã secunde nenorocite.
Am uitat cine uitase o definiþie mai cuprinzãtoare a ghinionului. Trei sute de copii superdotaþi vor rãmâne fãrã substanþele necesare dezvoltãrii unei bune viteze de coordonare, handicapaþi ca ºi mine. Abia peste optzeci ºi douã de „rotaþii” vom putea face rost de energia necesarã deschiderii unei noi „porþi”. Va trebui sã gãsim o altã soluþie, pentru cã pânã atunci gajirii vor fi evoluat, eliminând secvenþa de nucleotide care le formeazã storma, cãruia ei îi zic calcul. Puah!
Cândva îi vom izgoni, fie ºi numai pentru cã aglomeraþiei în care trãiesc îi spun Niumehico.