[Ben Ami]

ÎNGER NOROIOS
by Ben Ami

Mi-e FRICÃ!
În acea zi ceaþa verzuie se ridica aºa cum fãcea din totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clãdirile adormite ºi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta deºi, într-un mod discret, diferitã. Aveam impresia cã realitatea fusese fracturatã, cã lucrurile obiºnuite începuserã sã se împartã clar: în bune sau rele, în mari sau mici, ori în albe ºi negre. Cineva parcã ascunsese toate celelalte nuanþe din lume. De fapt, le furase ºi fugise cu ele în timp ce noi…dormeam.
Nimeni nu mai ºtia care era ADEVÃRUL! Nimeni nu se întreba: „De ce aºa ºi nu altfel!”
ªi atunci, deºi – într-un fel – fãceau parte de multã vreme din realitate, au apãrut EI!
Dintre noi! De peste tot!
Cel care îmi reþinuse atenþia stãtea cocoºat deasupra unei guri de canal încãlzindu-ºi trupul plãpând în duhoarea cãlâie ce urca din adâncuri. Din când în când ducea la gurã o pungã micã. În care am presupus cã avea Lac de Aur.
Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cãrora venele treceau aºa, într-o doarã – simple speculaþii anatomice – creatura mãsura lumea din jurul sãu cu privirea încarceratã într-un alt fel de univers, ce „pãºea” pe lângã al nostru, dar în sens invers.
Condamnat la o condiþie ingratã - pe care nu ºi-o alesese singur - aºtepta sã treacã dintr-un tren expres în celãlalt. Trebuia doar sã intuiascã momentul în care ele se apropiau suficient, permiþând piuliþei de la capãtul unei bare de protecþie sã strãbatã distanþa ce separa cele douã linii de cale feratã.
Piuliþa era el.
Sincer sã fiu bãtrânelul era diferit de ceilalþi. Deºi nu se deosebea cu nimic. O pozã reuºitã, decupatã dintr-un dicþionar de specii dispãrute - cândva reale ºi doar atunci impunând…reguli.
Pe mine mã interesau…realitatea virtualã, teoria jocurilor ºi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua în care avusese ghinionul s-o i-a de la capãt. Ghinionul unui cobai de lux.
La aproape ºaizeci de ani ºtia tot. Trãise tot! El chiar era un cobai. ªi dacã una dintre nenumitele civilizaþii ale evului mediu industrial fãcuse experienþe pe asemenea fiinþe ºi fusese împinsã de istorie în hrubele de unde, mai demult, se târâse afarã, actualii cobai de lux se judecau între ei. Dupã legile betonului, ale promiscuitãþii ºi ale Lacului de Aur.
Zicala-de-fier ne aminteºte cã „Unui rãzboi atomic i-ar supravieþui numai ºobolanii ºi libãrcile”
Eronat!
Supravieþuitorii unei conflagraþii nucleare n-ar fi decât aceºti incredibili îngeri noroioºi. Fiindcã o meritã…Ei suportând povara indiferenþei fiecãruia dintre noi. ªi fiind ultimii copii ai SIDEI – zeiþa sifiliticã sub zâmbetul cãreia am uitat sã mai iubim.
Îmi vine greu sã explic de ce, dupã numai câteva zile, când l-am revãzut, pãrea cu cel puþin zece ani mai tânãr. Un matur îmbãtrânit înainte de vreme, cãruia nu-i ºtiam nici mãcar numele…Dacã l-aº fi întrebat, ar fi putut sã-mi spunã o marcã de bere… În fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba libertãþile câtorva sute dintre noi.
Aproape o sãptãmânã mai târziu aveam sã aflu cã un tânãr fusese violat de trei Latrã în gangul de la piaþa Golanã. Printre coloane. Printre degetele bãtrâne ale unei clãdiri în care locuiau gãrzile de corp ale Toneideºunci. Intelectuali fini, orbeþi prin definiþie.
Deºi nimeni nu vãzuse nimic, aflasem cã despre EL ºopteau Nopþile…Care povesteau cum Albaºtrii nu împiedicaserã haita de Latrã sã-ºi concretizeze instinctele de prãdãtori. Aici, în chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.
ªoaptele Nopþilor cântaserã despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizaserã în faþã, ºi despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una câte una. Refrenul murmura Intim-i-dareee…Intim-i-dareee...”
Ar mai fi putut îngãima ceva? EL doar se ruga…Pentru ei.
ªtia cã sunt infectaþi...„cu spumã de ciumã”. Vedea guri ce dezveleau dinþi cariaþi, nasuri refulând muci groºi, verzui. Plãgi supurânde. Ghicea puroiul gãlbui cum se aduna între degetele picioarelor. Degete pãroase…protejate…putrezind înainte sã fie spãlate vreodatã.
Cu toate acestea, EL tãcuse.
„Tãcând, supravieþuise.”
L-am recunoscut cu greu în puºtiul de zece ani care tremura pe lângã Babajefuitã, în colþul Antropomorfiei, unde bãtrâna cerºea Cumpãrãtorilor eternul goluþ, uitat în buzunarul de la spate.
Nici mãcar atunci n-am îndrãznit sã-l întreb dacã existã vreo legãturã între…regresia sa biologico-pneumaticã ºi toate miasmele realitãþii pe care – parcã - le adsorbea.
ªi, cum totul pãrea cel puþin bizar, din acel moment, timp de douã zile, l-am urmãrit de la distanþã, fãrã a-mi face simþitã prezenþa. Sau doar crezând asta.
Miasmele sãpaserã în carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea rãmãsese aceeaºi distinsã doamnã, ce dilua soluþia lumii în care EL îºi cãra, pe umerii mici, destinul de…catalizator. Lacul de aur îi servea drept cofactor. Dar unul esenþial, pentru cã-l consuma de parcã ar fi vrut sã epuizeze stocurile Mega-ului.
A doua zi, în piaþa Golanã, un Þãrandemere l-a surprins pe când încerca sã muºte dintr-o fructã mare, roºie, zemoasã. Unui copil obiºnuit i-ar fi ajuns pentru masa de prânz. Mere-ul însã, a vãzut cãrãmiziu în faþa ochilor ºi a aruncat cu o greutate dupã EL…„Þi-ai dracu dã antropomorfi, nu vã mai stârpeºte Albaºtrii!”, a strigat în urma lui, deºi pãrea mulþumit cã puºtiul se îndepãrta ºchiopãtând.
Mere-ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar Cumpãrãtorii nu ºtiau. Zâmbeau îngãduitor în spatele fugii lui sincopate, bucurându-se cã mai existã cineva care poate face…”puþinã dreptate în lumea taxelor ãstora aberante”…cum bodogãnea un moº privindu-ºi marsupiala aproape goalã.
Copilul stârnise admiraþia câtorva Cumpãrãtori striviþi de viaþa grea ºi de salariile ridicole.
„ªtia cineva cu ce preþ le fãcuse EL o bucurie?”, îngânau Nopþile. Poate cã nici nu-i interesa. Aºa cum nici la generalele din urmã cu ºase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbãtuse inutil sã-i facã sã înþeleagã cã Tonadeºunci – previzibilul câºtigãtor…”le înmormântaaaaa dorinþele sub cadavre de iluzii”.
Pentru ei nu s-a schimbat nimic.
În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Durã o clipã. Apoi intrã printr-o gaurã. Înãuntru. Unde rãmase doar cinci minute. Când ieºi afarã, figura parcã îi lumina drumul. Cãtre groapa în care se lãsã sã alunece…Îi era frig, îl durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucând o bucatã de carton cretat o puse deasupra capului…”Începuse sã plouã mãrunt peste sufletul unei omeniri bolnave”…ºoptea Noaptea.
Rãmãsesem la o oarecare distanþã ºi-mi închipuiam cum ploaia rece ºi unsuroasã se culcuºea pe lângã coastele lui rupte de efort – învelindu-i-le cu o peliculã finã…Bucãþile de pãmânt - cu forme neregulate - care însemnau marginea gropii, se topeau ºi alunecau încet înspre locul unde îºi gãsise EL adãpostul provizoriu. Al cine-mai-ºtie-câtelea adãpost dintr-o viaþã mult prea neînsemnatã.
Îmi propusesem sã nu intervin, deci n-am fãcut altcumva, pânã spre dimineaþã, decât sã-i ascult þipetele - ce strãpungeau întunericul – ºi urletele sinistre ale câinilor, care cãutau câte ceva de mâncare printre resturile putrezite în preajma gropilor.
Luminile ce scãldau cartierele din apropiere îmi desluºeau poveºti banale - pe care deja le ºtiam. Acolo, în jurul strãlucirilor, se gãsea tot ceea ce îngerii noroioºi nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed adãpostiþi fiind de Albaºtrii, ori de Latrã.
Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cântecelor de a doua zi; meseria lor ingratã, furiºatã printre zãbrelele unei realitãþi îndopate cu legile unor Tonedeºunci, ale celor ce se lãfãiau înapoia unor privilegii pe care ºi le oferiserã singuri…„În stare sã interzicã pânã ºi atracþia gravitaþionalã, dacã le-ar fi stat la îndemânã”…ºopteau Nopþile.
Înainte sã se lumineze þipetele copilului au încetat. La fel ºi urletul câinilor… „Pentru noaptea urmãtoare vor fi mai multe gropi disponibile”…
Dupã ce vãlãtucii verzui – încãrcaþi cu duhori – se ridicarã din pãmântul fetid, copilul ieºi din groapã… „Înc-o dimineaþã!”…fusese de acord Noaptea, iar puºtiul desprinse zdreanþa ce-i acoperise tibia lovitã. Parcã nici lui nu-i venea sã creadã ce vede!... Pe mine însã, nu mã mai mira nimic. Eram doar curios sã aflu cum reuºise sã fure adidaºii de care tocmai se descãlþa. Deveniserã prea mari, îl incomodau, aºa cã îi aruncã.
Vãzându-l ce face nu m-am putut abþine sã nu râd. Fusese o descãrcare nervoasã, dupã o noapte rece în care am avut impresia cã majoritatea coºmarelor lumii se înghesuiserã în cimitirul de gropi - pe care n-ar fi trebuit sã-l descopãr niciodatã… „Locul unde se stabileºte echilibrul câini-îngeri pentru ziua urmãtoare”, am gândit cu voce tare. ªi, pentru o clipã, am crezut cã m-a auzit. Fiindcã ºi-a îndreptat privirea spre locul unde mã chinuiam, chipurile, sã înnod ºireturile pantofilor.
Apoi s-a îndepãrtat, începând sã alerge spre Mega. Cu paºii mici ºi uºori ai unui puºti de numai cinci ani.
Era ajunul Anului Nova ºi, peste câteva ore, primul anotimp avea sã fie recreat în mod artificial – singurul mod oficial.
Nu-l scãpasem din ochi nici o clipã. Mergea pe trotuarul de vizavi cãscând gura la ghirlandele de becuri atârnate de stâlpii ceramici din piaþa Golanã.
Cu pumnii mici îndesaþi în buzunarele pantalonilor, târºîindu-ºi picioarele printre Cumpãrãtorii grãbiþi, îl simþeam minunându-se. Ajunsese în preajma imensului Pãr din faþa Antropomorfiei.
Cerul încãrcat cu nori de ninsoare apãsa atmosfera - exagerând un pic strãlucirile miilor de spini, de dãri ºi de Moº Chitroºi care atârnau de ramurile subþiri. Beteala din lemn de trandafir furase atenþia copilului ce admira feeria spectacolului.
Pomul era atât de înalt încât puºtiul se dãdea din ce în ce mai în spate încercând sã zãreascã vârful pe care trona un mic golem roºiatic. Ajunsese la marginea bordurii ºi se oprise. Atunci, în chiar acel moment nenorocit, o maºinãrie bionicã de culoare gri se apropiase turbatã, frânase ºi oprise la rândul ei, peste rândul ei. Însã, ºi peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncându-l pe treptele de piatrã pe care puºtiul nu îndrãznise sã le urce.
Doi Albaºtrii apãruþi de nicãieri constatau deja faptele. Cum zãrirã copilul rãsfirat nefiresc pe mormanul de zãpadã scuiparã scârbiþi într-o parte…
„Ce cãutai acolo, bã, nenorocitule?”, l-a întrebat unul dintre ei…lovindu-l cu vârful cizmei în tâmplã.
„Nimic!”, îngãimã, pierit de spaimã, copilul. Firiºoare subþiri de sânge se prelingeau de pe tâmpla spartã ºi se adunau în gropiþele obrajilor. Spaimã, pentru cã nu se mai putea miºca.
„Pã cine minþi tu, antropomorfule?”, se mai rãsti Albastrul înainte sã plece. Nu uitase sã-i ofere puºtiului un ºut care-i dizlocã acestuia clavicula stângã… Darul lui de Moº Chitros.
M-am apropiat de micul înger noroios ºi l-am privit. Nu plângea! Nici mãcar un scâncet nu se auzea.
„Sã nu dai ºi matale în mine, nene-chel!”, m-a rugat, fãrã sã miºte buzele, atunci când m-am lãsat pe vine, lângã EL.
L-am lãsat sã mã priveascã un timp, neluând în seamã Jignirea! Dar aºteptând, la rândul meu, dispariþia Cumpãrãtorilor.
„Peste douã minute pragul dintre lumi se va deschide”, mi-a explicat, în timp ce eu mã gândeam la cele douã trenuri express care, vreodatã, puteau opri în aceeaºi staþie. Cumpãrãtorii dispãruserã.
„Azi este ziua ta!”, am gândit atunci când am cuibãrit mâinile copilului de trei ani în palmele mele. Fulgii de nea începuserã sã cadã din cerul de deasupra noastrã, topindu-se pe o faþã micã ºi luminoasã. M-a mirat culoarea lor albã.
„De undeee vin?”, m-au întrebat licuricii din ochii lui. N-am ºtiut ce sã le rãspund… „N-ai ºtiut niciodatã!”, ºopteau Nopþile – care n-aveau sã disparã vreodatã.
Uimit de tãcerea mea, pruncul a privit pentru ultima oarã lumea între degetele cãreia fusese strivit. Începând sã strãluceascã, ºi-a întins membranele translucide în gerul care-mi pãtrunsese oasele. Luîndu-ºi zborul cãtre Tãrâmul fulgilor de nea…
M-am uitat dupã EL pânã când lacrimile mi-au închis pleoapele. Nici eu nu mai suportam realitatea milioanelor de Cumpãrãtori, a miilor de Albaºtri…

De aceea, preaonorat cititor, te conjur sã priveºti cât mai repede într-o oglindã. Dar sã priveºti bine, încercând sã faci abstracþie de contururile obiectelor zãrite în spatele figurii dumitale. Priveºte atent ºi, dacã nu eºti sigur, trece-þi mâna prin pãr! Te implor, trece-þi mâna prin pãr! Întâlneºti vreo…nepotrivire? ªi dacã tot te amuzi, explicã-mi (cu prima ocazie!) cum de nu sunt altceva decât un nene-chel? Unde mi-au dispãrut…coarnele?