Cinemagia Forum - View Single Post

marcu · 08 May 2004, 02:19

Cum stau eu in noapte si-l citesc pe Gorzo, iar lui nici ca-i pasa

Iata, fratilor, o executie-delicata a macelarului Mel Gibson, un regizor care incearca sa scrie de mai multi ani un eseuas despre crucificare, dar nu reuseste decat sa ne lase indiferenti, cinici, tot mai necredinciosi...
Observati, please, nota in care Gorzo il contrazice pe ALS (adevarul si numai adevarul simtirii si interpretarii!!!). Consemnez cu acesta ocazie si o prima replica la articolul lui Traian Ungureanu din Revista 22. Se pune oare de-o paruiala culturala? Relativistii, hedonistii (Dilema veche) versus eticistii (Revista 22).
Eseul lui Gorzo, excelent, a fost publicat in LAI (suplimentul "Cotidianului"), acolo unde DCM(cam ortodoxist si antiminoritar uneori...) e strateg. Stia el pe cine sa angajeze sa scrie despre The Passion... , sa nu cumva sa-l indispuna pe boeru' Plesu, care Plesu l-a "sacrificat" pe Mel. Ce melting pot cultural romanesc!!!
Iata eseul lui Gorzica:

Pãtimasul Mel Gibson

Un om este dus spre locul de executie. Multimea îl huiduie si îl scuipã. Omul e torturat. Dupã ce e torturat un pic, e torturat un pic mai mult. E tintuit cu bratele deschise. Zãcând pe spate, i se pare cã vede pe cineva trecând cu încetinitorul prin multime. Filmul a fost realizat de Mel Gibson si tot el se aflã în pozitia rãstignitului. Filmul se numeste Braveheart / Inimã neînfricatã (1995). Vãzute acum, ultimele cincisprezece minute par exercitii de încãlzire pentru urmãtorul film semnat de Gibson. Poate cã ati auzit de el. Poate cã, auzind atât de multe, v-ati simtit obligati sã-l vedeti. Nu mã refer la Braveheart, ci la urmãtorul film. În privinta lui Braveheart, cunosc cel putin un mare cinefil care, din 1995 pânã acum, a reusit sã trãiascã destul de împãcat cu sine fãrã sã-l fi vãzut - si asta în pofida celor cinci Oscaruri, printre care cel mai bun film si cel mai bun regizor. Braveheart este o superproductie istoricã plasatã în Scotia secolului al XIV-lea, povestea lui William Wallace si a luptei sale împotriva englezilor. Filmul chiar pare sã aibã boalã pe englezi: nobilii sunt fandositi si scârbosi, lacheii sunt scârbosi si scârbosi. Filmul pare sã aibã o problemã si cu homosexualii. Sau poate cã dã impresia asta din cauza vulgaritãtii vânoase, a zelului cu care vânturã vechile antiteze ale filmului de aventuri: dacã scotienii tãi sunt niste bãrbati adevãrati (drept dovadã, îsi ridicã fustitele în fata dusmanului), oameni simpli si puri, nicidecum cururi vopsite (drept dovadã, îsi ridicã fustitele în fata dusmanului), atunci cum sã fie englezii tãi, dacã nu efeminati, sclivisiti si perfizi? Adevãrata problemã a lui Braveheart este cã n-are minte.

Ãsta nu e un motiv sã nu-ti placã filmul. De regulã nu te duci la o epopee pentru a întelege mai bine lucrãtura delicatã a mintii omenesti. Te duci pentru a întelege mai bine cum o ostire scoate untul din altã ostire. Si iatã-l pe Gibson, în rolul lui Wallace, îmbãrbãtându-i pe rãsculatii scotieni, învoindu-i pe cei mai timizi sã plece acasã, dar avertizându-i cã, într-o bunã zi, îsi vor regreta prudenta într-atât încât vor fi dispusi sã dea toatã viata lor linistitã în schimbul unei a doua sanse de a muri pe câmpul de bãtãlie. Discursul este, desigur, furat din Henric al V-lea (în traducerea lui Ion Vinea: "Iar nobilii ce dorm acum în tarã / Blestem numi-vor lipsa lor de-aici / Si-a lor noblete lucru de nimic / Când le vor spune unii c-au luptat / Alãturea de noi, de Sân-Crispian."), dar asta nu-l face mai putin convingãtor. Jumãtate din fata lui Gibson e vopsitã în albastru. Nãrile îi freamãtã la concurentã cu ale calului sãu. Când se duce sã trateze cu englezii (dacã alea se pot numi tratative), îi înfruntã cu ceva ce noi, amãrâtii de bãrbati din ziua de azi, am putea confunda cu un surâs; în realitate le aratã coltii. Aratã ca un om care are nevoie urgentã de o baie de sânge, nu se mai poate abtine. Când, în sfârsit, se face ora de baie, filmul exultã. Henric al V-lea, în ecranizarea lui Laurence Olivier (realizatã în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial), avea ceva din exultarea asta. Henric al V-lea, în ecranizarea lui Kenneth Branagh (din 1989), n-o avea; era filmul unui bãrbat modern, scolit sã priveascã rãzboiul cu tristete, imun la entuziasmele astea sãlbatice sau, în orice caz, constient de faptul cã ar fi de prost gust sã li se abandoneze. Gibson e mai putin retinut. Retinut? E hipnotizat de roiurile de sãgeti ce dispar în cer si apoi se întorc. E stârnit de imaginea cailor îmbolditi de englezi înfigându-se în tepusele pregãtite de scotieni. Când douã ostiri aleargã una spre cealaltã, vrea un impact cum nu s-a mai vãzut, vrea trupuri zburând prin aer, tãndãri omenesti. Vrea ca monteurul sãu (excelentul Steven Rosenblum) sã se sincronizeze cu rãzboinicii: pentru fiecare tãieturã de sabie, o tãieturã de montaj. Vrea ca imaginile sã cânte sau mãcar sã scandeze un poem barbar. Spun toate astea cu admiratie; în prostul lor gust, în amocul lor, bãtãliile din Braheveart sunt printre cele mai impresionante din istoria cinematografului.

Între douã bãtãlii, filmul înlemneste. Pe Gibson nu-l intereseazã intrigile, tratativele, cauzele mai adânci, intentiile mai subtile; nu ia din istorie decât un singur lucru. Dar asta nu e o problemã, pentru cã genul cinematografic în limitele cãruia lucreazã nu-i cere mult mai mult si Braveheart devine un frate de cruce mai sãrac cu duhul si mai prost crescut, dar frecventabil, al unor Spartacus si Robin Hood. Nici cele cincisprezece minute de martiriu nu-i fac prea mult rãu, desi sunt cam multe - trezesc bãnuiala cã starul pur si simplu îsi satisface masochismul - si sunt gãunoase - nu au putere, dar încearcã sã împrumute fãcând trimitere la Hristos. Masochismul care aspirã la o dimensiune spiritualã nu e un lucru nou în istoria star-system-ului: gânditi-vã la bãtaia purificatoare pe care a încasat-o Brando în Pe chei si la voluptatea cu care s-a lãsat biciuit în One-Eyed Jacks - proiect în care s-a implicat atât de tare încât a tinut sã-l si regizeze. Gînditi-vã la Luke Mânã Rece, puscãriasul interpretat de Paul Newman, care, dupã ce se lasã snopit de cel mai dur dintre tovarãsii sãi de detentie, e recunoscut ca mesia si în final moare cu bratele întinse pe o cruce invizibilã. Mai aproape de noi, gânditi-vã la iluminarea obtinutã tot cu pretul unei bãtãi de personajul lui Edward Norton din A 25-a orã - adept al lui Luke Mânã Rece, dupã cum o dovedeste afisul pe care-l are acasã. Si, coborând pe scara talentului (eventual si pe scara evolutiei), gânditi-vã la regularitatea cu care un Sylvester Stallone si un Jean-Claude Van Damme s-au lãsat rãstigniti pe ecran, încercând sã-si exprime pe aceastã cale - între douã demonstratii de fortã fizicã - forta spiritualã. Luke Mânã Rece a fost unul dintre filmele adolescentei mele si am o anumitã afectiune pentru aceastã traditie, pentru frumosii masochisti - mântuitori într-o lume fãrã nici un Dumnezeu - si pentru patimile lor - versiuni vulgarizate ale Patimilor. Dar treaba asta n-are nici o legãturã cu religia. Or, Mel Gibson, exponent al acestei traditii si practicant al religiei catolice, a început sã le confunde.
**

Traian Ungureanu, care crede cã Patimile lui Hristos este o capodoperã, a vorbit despre "imaginile si detaliile pline de înãltime spiritualã" din filmul lui Gibson, lucruri "plasate, cu o discretie foarte artisticã, în nuante, aluzii si detalii". Mda. La începutul filmului, camera se miscã în noapte prin grãdina Ghetsimani cu toatã discretia artisticã a personajului titular din Halloween 5: Blestemul lui Michael Myers. În secventa în care Iisus o salveazã pe Maria Magdalena, vedem mai întâi piciorul Lui coborând pe pãmânt cu încetinitorul (de la o mare înãltime spiritualã, probabil) si ridicând un nor de praf; dacã, în loc de sanda, ar fi încãltat cu o cizmã, piciorul ar putea apartine justitiarului dintr-un western, apãrut la timp ca sã opreascã un linsaj (în fundal vedem multimea). Si acesta e unul dintre flashback-urile linistite care întrerup spectacolul cãsãpirii lui Iisus. Mai vreti înãltime spiritualã? Ce ziceti de un scurt unghi subiectiv al lui Iisus? (Eu unul nu stiu ce sã zic.) În extrema cealaltã avem momentul în care romanii întorc crucea pe care L-au rãstignit: mai întâi o ridicã pe o parte, apoi se pregãtesc sã o împingã; ne pregãtim pentru soc - Iisus fãcut una cu pãmântul - si Mel Gibson trage de timp, stoarce câteva secunde de suspans oribil din aceastã situatie. Asta nu face din el un sadic; instinctul regizorului de filme de actiune alege în locul lui, îi dicteazã miscãrile, îi impune ritmul. Asta e problema cu violenta acestui film - nu faptul cã e prea multã, ci legea dupã care e aplicatã: "Nu stii cum sã-ti atingi spectatorul? Brutalizeazã-l!" În cinematograful comercial de proastã calitate, asta e prima poruncã; nu conteazã cã lovesti fãrã stil, important e sã lovesti sustinut. Evident cã existã ceva vindicativ în metoda asta; ca si Braveheart, filmul pare sã aibã boalã pe cineva (pe evrei, de exemplu). Dar adevãrul e cã n-are minte. Uitati-vã la secventa finalã, când Iisus învie si pleacã, pe o muzicã belicoasã, cu maxilarul înclestat, ca Terminatorul înaintea unei noi misiuni de anihilare. Si slavã Domnului cã Gibson n-a urmat cuvânt cu cuvânt scenariul scris în colaborare cu Benedict Fitzgerald: "Ochii lui Caiafa strãlucesc de o excitatie care-i taie rãsuflarea." Strãlucesc si în film, dar cu discretie artisticã.
**

Ghiciti la ce film se referea un preot iezuit atunci când spunea: "Ne aratã cât de urâtã e obscenitatea... cât de rea e." E filmul al cãrui scenarist a declarat cã, înainte de a se dedica acestui proiect, "simteam cã nu contribui la binele omenirii". E filmul al cãrui regizor, referindu-se la numeroasele orori descrise cu meticulozitate, a vorbit despre o anumitã "calitate documentarã". E vorba despre Exorcistul, un film care în 1973 spunea - într-un limbaj cinematografic extrem de primitiv, dar pe un ton solemn - o poveste horror cu o fetitã posedatã de diavol. Exorcistul a fost primit ca o lucrare importantã. Asadar, dacã niste metode regizorale rudimentare, aplicate unei povesti ieftine, pot sã impresioneze, era firesc ca niste metode regizorale încã si mai rudimentare, aplicate "celei mai mari povesti din toate timpurile", sã întoarcã lumea pe dos. Apropo, am citit undeva cã Patimile lui Hristos ar fi un film inovator. E exact opusul, si chiar de-aceea a avut un asemenea efect. Asa cum a observat Horia-Roman Patapievici, unii oameni vizioneazã Patimile lui Hristos "ca pe însesi patimile lui Hristos".

Într-un eseu recent, Alex. Leo Serban arãta cum un film poate da la o parte tot ce e sofisticat în spectator - toatã memoria cinematografului, tot ce-i aminteste cã realitatea imaginii cinematografice e o iluzie, o conventie -, lãsându-l la fel de inocent si de impresionabil ca spectatorul parizian din 1895, fugind din calea trenului ce venea spre el într-unul dintre filmele proiectate de fratii Lumière. Leo Serban dãdea ca exemplu Stãpânul inelelor si aici nu sunt de acord cu el: reactia la Stãpânul inelelor nu are nici o legãturã cu modelul Lumière - vezi, deci crezi -, ci cu cealaltã mare directie care se contura la începuturile cinematografului: modelul Méliès - sã vezi si sã nu crezi. Reactia la Stãpânul inelelor nu este uimirea naivului care crede cã totul e adevãrat; este complimentul pe care pânã si cel mai sofisticat spectator are dreptul sã-l facã unor iluzionisti abili. Dimpotrivã, un film ca Patimile lui Hristos, cu subiectul sãu coplesitor, cu pretentiile sale de documentar (iatã carnea lui Iisus, iatã sângele lui Iisus), are exact efectul descris de Serban. Nu conteazã cã limbajul cinematografic e atât de grosolan (cum glumea Nae Caranfil, "e un film în care pânã si latina e vulgarã"), atât de insultãtor încât secventa în care Petru se leapãdã de Iisus e imediat urmatã de flashback-ul cu "te vei lepãda de Mine". Vedem carne, vedem sânge - credem. Asta îmi aminteste de un pasaj din romanul lui Graham Greene Sfârsitul unei iubiri, în care eroina e mai întâi îngrozitã de niste "hidoase statui" de sfinti, de o imagine a lui Iisus cu vopsea rosie curgându-I din ochi si din mâini. Dar apoi recunoaste cã o parte din ea are nevoie de toate astea: "Am putea sã-L iubim sau sã-L urâm dacã n-ar exista trup? N-as putea sã iubesc un abur..." Mel Gibson a fãcut un film foarte prost - ca experientã, este opusul unei iluminãri artistice sau religioase -, dar nu poate fi contrazis cu totul atunci când spune cã si-a fãcut datoria: le-a dat multor oameni ceva de care aveau nevoie. Greseala este sã crezi cã un lucru de care ai nevoie este neapãrat un lucru bun.

08 May 2004, 02:19	#238
marcu Veteran Join Date: Jan 2004 Posts: 288	Cum stau eu in noapte si-l citesc pe Gorzo, iar lui nici ca-i pasa Iata, fratilor, o executie-delicata a macelarului Mel Gibson, un regizor care incearca sa scrie de mai multi ani un eseuas despre crucificare, dar nu reuseste decat sa ne lase indiferenti, cinici, tot mai necredinciosi... Observati, please, nota in care Gorzo il contrazice pe ALS (adevarul si numai adevarul simtirii si interpretarii!!!). Consemnez cu acesta ocazie si o prima replica la articolul lui Traian Ungureanu din Revista 22. Se pune oare de-o paruiala culturala? Relativistii, hedonistii (Dilema veche) versus eticistii (Revista 22). Eseul lui Gorzo, excelent, a fost publicat in LAI (suplimentul "Cotidianului"), acolo unde DCM(cam ortodoxist si antiminoritar uneori...) e strateg. Stia el pe cine sa angajeze sa scrie despre The Passion... , sa nu cumva sa-l indispuna pe boeru' Plesu, care Plesu l-a "sacrificat" pe Mel. Ce melting pot cultural romanesc!!! Iata eseul lui Gorzica: Pãtimasul Mel Gibson Un om este dus spre locul de executie. Multimea îl huiduie si îl scuipã. Omul e torturat. Dupã ce e torturat un pic, e torturat un pic mai mult. E tintuit cu bratele deschise. Zãcând pe spate, i se pare cã vede pe cineva trecând cu încetinitorul prin multime. Filmul a fost realizat de Mel Gibson si tot el se aflã în pozitia rãstignitului. Filmul se numeste Braveheart / Inimã neînfricatã (1995). Vãzute acum, ultimele cincisprezece minute par exercitii de încãlzire pentru urmãtorul film semnat de Gibson. Poate cã ati auzit de el. Poate cã, auzind atât de multe, v-ati simtit obligati sã-l vedeti. Nu mã refer la Braveheart, ci la urmãtorul film. În privinta lui Braveheart, cunosc cel putin un mare cinefil care, din 1995 pânã acum, a reusit sã trãiascã destul de împãcat cu sine fãrã sã-l fi vãzut - si asta în pofida celor cinci Oscaruri, printre care cel mai bun film si cel mai bun regizor. Braveheart este o superproductie istoricã plasatã în Scotia secolului al XIV-lea, povestea lui William Wallace si a luptei sale împotriva englezilor. Filmul chiar pare sã aibã boalã pe englezi: nobilii sunt fandositi si scârbosi, lacheii sunt scârbosi si scârbosi. Filmul pare sã aibã o problemã si cu homosexualii. Sau poate cã dã impresia asta din cauza vulgaritãtii vânoase, a zelului cu care vânturã vechile antiteze ale filmului de aventuri: dacã scotienii tãi sunt niste bãrbati adevãrati (drept dovadã, îsi ridicã fustitele în fata dusmanului), oameni simpli si puri, nicidecum cururi vopsite (drept dovadã, îsi ridicã fustitele în fata dusmanului), atunci cum sã fie englezii tãi, dacã nu efeminati, sclivisiti si perfizi? Adevãrata problemã a lui Braveheart este cã n-are minte. Ãsta nu e un motiv sã nu-ti placã filmul. De regulã nu te duci la o epopee pentru a întelege mai bine lucrãtura delicatã a mintii omenesti. Te duci pentru a întelege mai bine cum o ostire scoate untul din altã ostire. Si iatã-l pe Gibson, în rolul lui Wallace, îmbãrbãtându-i pe rãsculatii scotieni, învoindu-i pe cei mai timizi sã plece acasã, dar avertizându-i cã, într-o bunã zi, îsi vor regreta prudenta într-atât încât vor fi dispusi sã dea toatã viata lor linistitã în schimbul unei a doua sanse de a muri pe câmpul de bãtãlie. Discursul este, desigur, furat din Henric al V-lea (în traducerea lui Ion Vinea: "Iar nobilii ce dorm acum în tarã / Blestem numi-vor lipsa lor de-aici / Si-a lor noblete lucru de nimic / Când le vor spune unii c-au luptat / Alãturea de noi, de Sân-Crispian."), dar asta nu-l face mai putin convingãtor. Jumãtate din fata lui Gibson e vopsitã în albastru. Nãrile îi freamãtã la concurentã cu ale calului sãu. Când se duce sã trateze cu englezii (dacã alea se pot numi tratative), îi înfruntã cu ceva ce noi, amãrâtii de bãrbati din ziua de azi, am putea confunda cu un surâs; în realitate le aratã coltii. Aratã ca un om care are nevoie urgentã de o baie de sânge, nu se mai poate abtine. Când, în sfârsit, se face ora de baie, filmul exultã. Henric al V-lea, în ecranizarea lui Laurence Olivier (realizatã în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial), avea ceva din exultarea asta. Henric al V-lea, în ecranizarea lui Kenneth Branagh (din 1989), n-o avea; era filmul unui bãrbat modern, scolit sã priveascã rãzboiul cu tristete, imun la entuziasmele astea sãlbatice sau, în orice caz, constient de faptul cã ar fi de prost gust sã li se abandoneze. Gibson e mai putin retinut. Retinut? E hipnotizat de roiurile de sãgeti ce dispar în cer si apoi se întorc. E stârnit de imaginea cailor îmbolditi de englezi înfigându-se în tepusele pregãtite de scotieni. Când douã ostiri aleargã una spre cealaltã, vrea un impact cum nu s-a mai vãzut, vrea trupuri zburând prin aer, tãndãri omenesti. Vrea ca monteurul sãu (excelentul Steven Rosenblum) sã se sincronizeze cu rãzboinicii: pentru fiecare tãieturã de sabie, o tãieturã de montaj. Vrea ca imaginile sã cânte sau mãcar sã scandeze un poem barbar. Spun toate astea cu admiratie; în prostul lor gust, în amocul lor, bãtãliile din Braheveart sunt printre cele mai impresionante din istoria cinematografului. Între douã bãtãlii, filmul înlemneste. Pe Gibson nu-l intereseazã intrigile, tratativele, cauzele mai adânci, intentiile mai subtile; nu ia din istorie decât un singur lucru. Dar asta nu e o problemã, pentru cã genul cinematografic în limitele cãruia lucreazã nu-i cere mult mai mult si Braveheart devine un frate de cruce mai sãrac cu duhul si mai prost crescut, dar frecventabil, al unor Spartacus si Robin Hood. Nici cele cincisprezece minute de martiriu nu-i fac prea mult rãu, desi sunt cam multe - trezesc bãnuiala cã starul pur si simplu îsi satisface masochismul - si sunt gãunoase - nu au putere, dar încearcã sã împrumute fãcând trimitere la Hristos. Masochismul care aspirã la o dimensiune spiritualã nu e un lucru nou în istoria star-system-ului: gânditi-vã la bãtaia purificatoare pe care a încasat-o Brando în Pe chei si la voluptatea cu care s-a lãsat biciuit în One-Eyed Jacks - proiect în care s-a implicat atât de tare încât a tinut sã-l si regizeze. Gînditi-vã la Luke Mânã Rece, puscãriasul interpretat de Paul Newman, care, dupã ce se lasã snopit de cel mai dur dintre tovarãsii sãi de detentie, e recunoscut ca mesia si în final moare cu bratele întinse pe o cruce invizibilã. Mai aproape de noi, gânditi-vã la iluminarea obtinutã tot cu pretul unei bãtãi de personajul lui Edward Norton din A 25-a orã - adept al lui Luke Mânã Rece, dupã cum o dovedeste afisul pe care-l are acasã. Si, coborând pe scara talentului (eventual si pe scara evolutiei), gânditi-vã la regularitatea cu care un Sylvester Stallone si un Jean-Claude Van Damme s-au lãsat rãstigniti pe ecran, încercând sã-si exprime pe aceastã cale - între douã demonstratii de fortã fizicã - forta spiritualã. Luke Mânã Rece a fost unul dintre filmele adolescentei mele si am o anumitã afectiune pentru aceastã traditie, pentru frumosii masochisti - mântuitori într-o lume fãrã nici un Dumnezeu - si pentru patimile lor - versiuni vulgarizate ale Patimilor. Dar treaba asta n-are nici o legãturã cu religia. Or, Mel Gibson, exponent al acestei traditii si practicant al religiei catolice, a început sã le confunde. Traian Ungureanu, care crede cã Patimile lui Hristos este o capodoperã, a vorbit despre "imaginile si detaliile pline de înãltime spiritualã" din filmul lui Gibson, lucruri "plasate, cu o discretie foarte artisticã, în nuante, aluzii si detalii". Mda. La începutul filmului, camera se miscã în noapte prin grãdina Ghetsimani cu toatã discretia artisticã a personajului titular din Halloween 5: Blestemul lui Michael Myers. În secventa în care Iisus o salveazã pe Maria Magdalena, vedem mai întâi piciorul Lui coborând pe pãmânt cu încetinitorul (de la o mare înãltime spiritualã, probabil) si ridicând un nor de praf; dacã, în loc de sanda, ar fi încãltat cu o cizmã, piciorul ar putea apartine justitiarului dintr-un western, apãrut la timp ca sã opreascã un linsaj (în fundal vedem multimea). Si acesta e unul dintre flashback-urile linistite care întrerup spectacolul cãsãpirii lui Iisus. Mai vreti înãltime spiritualã? Ce ziceti de un scurt unghi subiectiv al lui Iisus? (Eu unul nu stiu ce sã zic.) În extrema cealaltã avem momentul în care romanii întorc crucea pe care L-au rãstignit: mai întâi o ridicã pe o parte, apoi se pregãtesc sã o împingã; ne pregãtim pentru soc - Iisus fãcut una cu pãmântul - si Mel Gibson trage de timp, stoarce câteva secunde de suspans oribil din aceastã situatie. Asta nu face din el un sadic; instinctul regizorului de filme de actiune alege în locul lui, îi dicteazã miscãrile, îi impune ritmul. Asta e problema cu violenta acestui film - nu faptul cã e prea multã, ci legea dupã care e aplicatã: "Nu stii cum sã-ti atingi spectatorul? Brutalizeazã-l!" În cinematograful comercial de proastã calitate, asta e prima poruncã; nu conteazã cã lovesti fãrã stil, important e sã lovesti sustinut. Evident cã existã ceva vindicativ în metoda asta; ca si Braveheart, filmul pare sã aibã boalã pe cineva (pe evrei, de exemplu). Dar adevãrul e cã n-are minte. Uitati-vã la secventa finalã, când Iisus învie si pleacã, pe o muzicã belicoasã, cu maxilarul înclestat, ca Terminatorul înaintea unei noi misiuni de anihilare. Si slavã Domnului cã Gibson n-a urmat cuvânt cu cuvânt scenariul scris în colaborare cu Benedict Fitzgerald: "Ochii lui Caiafa strãlucesc de o excitatie care-i taie rãsuflarea." Strãlucesc si în film, dar cu discretie artisticã. Ghiciti la ce film se referea un preot iezuit atunci când spunea: "Ne aratã cât de urâtã e obscenitatea... cât de rea e." E filmul al cãrui scenarist a declarat cã, înainte de a se dedica acestui proiect, "simteam cã nu contribui la binele omenirii". E filmul al cãrui regizor, referindu-se la numeroasele orori descrise cu meticulozitate, a vorbit despre o anumitã "calitate documentarã". E vorba despre Exorcistul, un film care în 1973 spunea - într-un limbaj cinematografic extrem de primitiv, dar pe un ton solemn - o poveste horror cu o fetitã posedatã de diavol. Exorcistul a fost primit ca o lucrare importantã. Asadar, dacã niste metode regizorale rudimentare, aplicate unei povesti ieftine, pot sã impresioneze, era firesc ca niste metode regizorale încã si mai rudimentare, aplicate "celei mai mari povesti din toate timpurile", sã întoarcã lumea pe dos. Apropo, am citit undeva cã Patimile lui Hristos ar fi un film inovator. E exact opusul, si chiar de-aceea a avut un asemenea efect. Asa cum a observat Horia-Roman Patapievici, unii oameni vizioneazã Patimile lui Hristos "ca pe însesi patimile lui Hristos". Într-un eseu recent, Alex. Leo Serban arãta cum un film poate da la o parte tot ce e sofisticat în spectator - toatã memoria cinematografului, tot ce-i aminteste cã realitatea imaginii cinematografice e o iluzie, o conventie -, lãsându-l la fel de inocent si de impresionabil ca spectatorul parizian din 1895, fugind din calea trenului ce venea spre el într-unul dintre filmele proiectate de fratii Lumière. Leo Serban dãdea ca exemplu Stãpânul inelelor si aici nu sunt de acord cu el: reactia la Stãpânul inelelor nu are nici o legãturã cu modelul Lumière - vezi, deci crezi -, ci cu cealaltã mare directie care se contura la începuturile cinematografului: modelul Méliès - sã vezi si sã nu crezi. Reactia la Stãpânul inelelor nu este uimirea naivului care crede cã totul e adevãrat; este complimentul pe care pânã si cel mai sofisticat spectator are dreptul sã-l facã unor iluzionisti abili. Dimpotrivã, un film ca Patimile lui Hristos, cu subiectul sãu coplesitor, cu pretentiile sale de documentar (iatã carnea lui Iisus, iatã sângele lui Iisus), are exact efectul descris de Serban. Nu conteazã cã limbajul cinematografic e atât de grosolan (cum glumea Nae Caranfil, "e un film în care pânã si latina e vulgarã"), atât de insultãtor încât secventa în care Petru se leapãdã de Iisus e imediat urmatã de flashback-ul cu "te vei lepãda de Mine". Vedem carne, vedem sânge - credem. Asta îmi aminteste de un pasaj din romanul lui Graham Greene Sfârsitul unei iubiri, în care eroina e mai întâi îngrozitã de niste "hidoase statui" de sfinti, de o imagine a lui Iisus cu vopsea rosie curgându-I din ochi si din mâini. Dar apoi recunoaste cã o parte din ea are nevoie de toate astea: "Am putea sã-L iubim sau sã-L urâm dacã n-ar exista trup? N-as putea sã iubesc un abur..." Mel Gibson a fãcut un film foarte prost - ca experientã, este opusul unei iluminãri artistice sau religioase -, dar nu poate fi contrazis cu totul atunci când spune cã si-a fãcut datoria: le-a dat multor oameni ceva de care aveau nevoie. Greseala este sã crezi cã un lucru de care ai nevoie este neapãrat un lucru bun. __________________ "Literatura(poezia) si filmul constituie cea mai convingatoare dovada ca pentru noi viata si moartea nu-s suficiente" (Fernando Pessoa)