[Mala Portugal]

Nu s-a dat coronita inca? Atunci eu mai bag ceva fiindca zilele trecute am auzit niste comentarii despre cat de bleaga si de subtire a fost cealalta postare a mea , de mi s-a vestejit urechea pe care o tineam lipita de telefon.
So...parafrazand un clasic in viata , cu mandria “prinsa-n fermoar, ma intorc, revin, din nou, inca o data , iar” cu ultimul film bifat la capitolul vazut/placut:

Lost in Translation


Japonia importa!
Importa muzica proasta, actori expirati, cantarete de jazz de mana a doua , apucaturi kinky, MTV-ul, “lock ’n’ loll”-ul , importa atitudini gen Frank “Sinatora” si ipostaze a la James Bond.
Occidentul mutat in Tara soarelui rasare devine, in ochii a doi importati temporat cand hilar, cand grotesc. Cei doi fragili ascunsi in spatele unor masti blazate sunt Bob, un actor alcoolic si Charlotte o tanara depresiva. Ii leaga singuratatea si senzatia ca si-au ratacit drumul: ea nu l-a gasit inca, el l-a pierdut deja.Simtindu-se straini , nu doar in Tokyo ci si in propria lor lume incearca o evadare in viata de noapte a capitalei nipone. In fuga prin baruri, cluburi de noapte, restaurante, platouri de filmare Coppola nu cruta nimic desi , recunosc, mi s-a strans inima cand am auzit “No Body Does It Better” (in alte variante , una din piesele mele favorite) macelarita de actrita blonda. Facand o paranteza, se zvoneste ca respectivul personaj ar fi o sageata a regizoarei avand-o ca destinatara pe Cameron Diaz.
Imaginile sunt in general intunecate, de multe ori se disting doar siluetele, lucru surprinzator daca e sa ne amintim ca celalalt lung-metraj al lui Coppola, “The Virgin Suicides” abunda in cadre intens luminate. Acum singurele lumini sunt cele artificiale si agresive ale metropolei japoneze.
Desi plasat in mijlocul agitatului Tokyo , filmul isi impune propriul ritm, lent, trenant – ritmul celor doi insingurati.
De unde vine curajul Sofiei de a intra in interior si de a nu se rezuma la o poveste? Nu e fiica unuia din maestrii constructiei epice Hollywoodiene? Dar oare nu gasim acelasi tip de comunicare non-verbala si aceeasi investigatie a fragilitatii raporturilor umane in “Oamenii ploii” a lui Fracis Ford Coppola ?
Totusi influentele Sofei vin mai degraba dinspre Antonioni ca promotor al realismului intimist , introspectiv si al compozitiei abstracte la care se adauga un strop din cinismul cinematografului spaniol al ultimelor doua decenii.


Recomand filmul ca pe o experienta cinematografica pura. Daca e sa-l cuprind intr-un singur cuvant acela ar fi “delicat”; daca e sa decupez doar o imagine aceea ar fi imaginea celor doi intr-o camera intunecata, vazuti printr-un geam in care se reflecta luminile Tokyoului iar prima senzatie cu care am iesit din cineatograf e ca privirea lui Murray e cea mai trista captura pe celuloid a ultimilor ani.