|
Eh...Kill Bill este in primul rand film si in al doilea rand poveste, ca sa reformulez ceea ce s-a mai spus. Au fost efecte si idei in ceea ce priveste realizarea care mi-au placut si m-au imrpesionat. Filmul s-a terminat chiar la timp: incepeam sa ma plictisesc de atatea fantani arteziene de sange.
Parca Tarantino cauta doar originalitatea in creatia cinematografica si mult mai putin pe plan narativ. Intr-un fel m-am simtit...la limita.
Totusi, cred ca si el isi da seama ce a creat. Adica, se stie clar de la inceput ca prietena noastra Liu nu va apuca sa mearga la cinematograf sa-si priveasca biografia. Parca este un exercitiu intreg filmul: nu ce, ci cum.
Mi-a parut rau de felul in care a iesit povestea asasinei nipone: sagnele care tasnea aiurea din toate orificile corpului(ceea ce este oarecum real, sau?) dadea totusi o nota parodica unor scene care ar fi putut fi emotionante. Zic si eu, ca asa mi-ar fi placut nitel mai mult. Te obisnuiesti cu sangele intr-un final si ajungi sa te plictisesti de el, precum a fost cazul meu.
Dialogurile(replicile) au fost mult sub nivelul a ceea ce am vazut in Pulp Fiction, sau chiar Jackie Brown. Cateva mici ironii rasfirate printre baltile de sange, nu au putut sa acopere un oarecare gust amar. Sper totusi ca a doua parte sa fie, nu mai cu stil, dar mai cu esenta.
|