|
Sint extrem de curios cum va merge Panic Room-ul lui Fincher - nu atit la public (unde probabil ca va prinde), cit la critica... Si asta pentru ca, in critica de afara, aceea sofisticata gen Cahiers du c. etc, n-a mers mai deloc. Imi amintesc o singura cronica distrugatoare - cea a lui Charles Taylor, de la salon.com, care l-a luat pe Fincher foarte de sus, cum ca "n-a invatat lectia lui Hitchcock: nu pui niciodata camera de filmat in semineu, pentru ca nu e nimeni acolo..." etc etc. Taylor n-a invatat ca "lectiile lui Hitch" sint parte dogma, parte gluma; daca sint dogma, e bine uneori sa le iei peste picior - daca te tin curelele; daca sint gluma, le poti invoca - cel mult - ca parte a personalitatii Maestrului, nicidecum ca litera de lege. Ceea ce spunea Hitch, acu' vreo 50 de ani, nu mai e neaparat valabil acum. Este un alt mod de a face cinema, o alta sensibilitate, un alt raport cu ritmul, viteza s.a.m.d. Si - in fond -, ceea ce face Fincher este extensia logica a "unghiului subiectiv" practicat de Hitch; doar ca nu mai este vorba de unghiul subiectiv al unui personaj, ci de al camerei de filmat.
In Panic Room nu exista decit doua personaje principale: casa in care se petrece actiunea si aparatul de filmat! ~sta e marele tur de forta - si marele merit - al filmului: a transforma obiectele in senzori, in entitati sensibile, iar oamenii - in simple obiecte ale unei mecanici combinatorii... "Subiectul" lui Panic Room este (am scris-o deja in Libertatea, dar pot s-o dezvolt aici) violul casei de catre camera de filmat. De aceea prima este "scanata" pina in cele mai impenetrabile cotloane de catre a doua... Locurile cele mai inaccesibile (gaura unei chei, firele telefonice etc) sint vizitate, la intervale, hm, regulate de aparat. Dincolo de simbolistica la indemina, care nu cred ca-l intereseaza peste masura pe Fincher - cel putin, nu in acest film! -, exista latura pur mecanica, pur instrumentala a acestui "viol"; si, dincolo si de aceasta (desi in legatura cu ea), exista pariul de a demonstra, cadru cu cadru, ce se intimpla atunci cind aparatul de filmat intra, prin efractie (dubla efractie: a hotilor, dar si a hotilor de imagini care sint operatorii Conrad W. Hall si Darius Khondji), in casa cu pricina. Este un plonjeu fascinant, tocmai pentru ca - aici, spre deosebire de peliculele anterioare, mai ambitioase, ale lui Fincher (Se7en, Fight Club) - instrumentalitatea este pura - cristalina -, fara adaosuri simbolico-filozofico-narative. Filmul este un tipic "film de gen" (thriller, in speta), construit clasic, pe vechea - si verificata - conventie a unitatii de timp & de loc; un "mousetrap" redus la esenta - un paradox vizual, un concetto, un chiasm: ce e inafara va fi inauntru, ce e inauntru va fi inafara... (Capcana e dispozitivul unitatii de timp & de loc, momeala - ideea de thriller, iar soarecele - Realitatea!) De aici, jubilatia pe care o incerci proiectind tot ce e "inauntru", in mintea ta de spectator, "inafara" - pe ecran. Caci ecranul - pelicula - sint, la modul ideal, neutre - nu iti intorc decit propriile tale proiectii. {i aceste proiectii sint posibile - repet - tocmai pentru ca totul e atit de simplu: eficient, fara "rest".
Propria mea proiectie e urmatoarea: Panic Room este o parabola a paranoiei - noul "ethos" (post)modern; este un plonjeu minimalist, microscopic-infinitezimal, in fundamentele obiectuale care compun realitatea; paranoia - "produs" al interioritatii si subiectivitatii - nu este "vizibila", dar poate fi - oricind - actualizata prin simpla "citire" a acestei realitati obiectuale; ergo, neutralitatea "lucrului citit" este permanent amenintata de simpla privire a celui care citeste (=descifreaza) aceasta realitate... Privirea este (=poate fi) paranoica - nu este aceasta definitia redusa la esenta a ceea ce insemna Cinema-ul? Nu e nevoie de "complot" - de bine ce complotul este deja-acolo, in privirea noastra antrenata sa vada comploturi din clipa in care e in fata unui ecran. "Povestea" din Panic Room este in mod voit schematica, voit neverosimila (cum intra totusi hotii intr-o casa pazita de cea mai sofisticata aparatura?! cum accepta o femeie claustrofoba, cu o fiica diabetica, sa intre in "camera de refugiu"?! s.a.m.d.); dar este chiar pariul lui Fincher - acela de a dovedi ca poate manipula spectatorul la limita terorii totale prin simpla combinatorie a acelor elemente de thriller déj�*-vus...
Din acest pdv, Panic Room este un film chiar mai subtil si mai sofisticat decit Se7en sau Fight Club - care se vindeau, aproape din start, ca forme superioare de entertainment (parabola moral-filozofica la primul, povestire gotic-vizionara la al doilea...). Ce vreau sa spun este ca acestea doua isi depaseau, foarte devreme, conditia de (eventuale) thrillere prin tot felul de indicii ca sint mai mult decit asta (de aici, probabil, si iritarea lui Charles Taylor fata de un film, totusi formidabil, ca Se7en!...). Nu si Panic Room: acesta ramine un tipic film de gen, cu inevitabile rapeluri (genericul �* la North by Northwest de Hitchcock, de pilda), dar fara toata acea "grasime" epic-metafizica in care multi au ajuns sa vada singurul argument al unei creatii de calitate... Este un film mineral.
|