[Ambra Blu]

Nu ma integrez in categoria acelor aficionados ai filmelor science fiction: „Odiseea” lui Kubrick sau „Stalker” al lui Tarkovsky ma lasa rece. Prefer niste abordari mai proaspete, extravagante ideatice de genul „12 Monkeys” (tributar, in mare parte, ca si „Blade Runner” sau "Total Recall" scrierilor lui Philip Kindred Dick) sau un soft scifi precum K-Pax (in masura in care am ales sa citesc acest film in cheie SF).


Extravagantele vizuale, in schimb, nefondate pe un story coerent, duc la filme gen „The Matrix”. O mentionare, totusi: prima parte, puternic incarcata cu atmosfera cyberpunk a la „Neuromancer” sau „Johhny Mnemonic”, mi-a placut. Mi-au placut dialogurile, am fost fascinat de efectele speciale in care Neo ocolea gloantele, si mi-au placut aluziile subtile legate de ritul de initiere, mortificarea si resurectia lui Neo, aluzii directe la crestinism.


In partea a doua insa, fratii Wachowski esueaza. Personajele, poate cu exceptia lui Neo (unidimensionalul Keanu Reeves) si a Oracolului (Gloria Foster), nu evolueaza. Morpheus ramine acelasi lider enigmatic cu ochelari Ray Ben, Trinity (Carrie Ann Moss) e o femeie geloasa care lupta cot la cot cu barbatii. Singurul, repet, Neo capata niste abilitati neobisnuite, urcind la statutul de super-hero, egalindu-l in topul popularitatii si al potentei pe Superman.

Oracolul devine cu totul o alta entitate: daca in prima parte eram lasati sa credem ca era o creatura cu capacitati supra-umane, partea a doua ne scoate din ceata asta mistica si ne da o explicatie in pura vena cyberpunk: Oracolul era un soft generat de Matrice, care statea la un loc cu toata informatia reziduala. Personajele secundare, ca Merovingianul sau Persephone (supra-evaluata Monica Belucci) nu merita mentionate decit pentru un singur lucru: ele ar trebui sa dea o nota de basm intregii povesti SF. Intr-o maniera fals-intelectuala scenariul se joaca cu epoci (Merovingianul) si mitologie greaca (Persephone).


Neexistind character development, te astepti ca macar actiunea sa te duca pe niste trasee sinuoase si neumblate pina atunci. Din pacate, scenariul – chinuitor de plictisitor – nu numai ca nu te duce pe cai nebanuite, dar nu te poarta nicaieri, pentru ca sta pe loc. Nici un conflict nu este rezolvat asa cum trebuie. Nu stiu daca am aflat ceva la terminarea filmului pe care sa nu il fi stiut si la inceput. Aceleasi Masini lupta impotriva unei populatii omenesti in crestere, aceiasi oameni organizeaza rezistenta in Zion. In timp ce Morpheus (nume justificat in prima parte de faptul ca el dadea posibilitatea alegerii somnului si trecerii dincolo de riul Lethe prin simpla ingurgitare a unei pastile rosii/ albastre) se joaca de-a preotul care oficiaza dansuri orgiastice, Neo se lupta cu ubicuul si omnipotentul Agent Smith. Ce-am avut, si ce-am pierdut.


V-am semnalat deja un minus al acestui film: realizatorii au intins prea mult coarda intelectuala, incit aceasta a pleznit. Amesteca intr-un mod superficial notiuni ce tin de cosomologie, psihologie de popularizare si teozofie. Arhitectul Matricei este un personaj facut sa semene cu psihanalistul Sigmund Freud. Intr-un discurs criminal de plictisitor, acesta il aseaza pe Neo-cel-cu-multiple-personalitati-pardon-avataruri-pardon-variante pe canapeaua marilor revelatii. Aflam ca universul este o chestie generata de Arhitect (un fel de web-master, nu?) intretinuta si populata de softuri mai mult sau mai putin perfecte. Nu pot sa ignor aluzia kabalista la existenta unui Univers construit de YHWE din litere (sau cifre de 1 si 0 in cazul programelor) si guvernat prin Sefiroti (Agentu’ Smith) care actioneaza descendent.


Daca prima parte a costat in jur de 60 de milioane de $ si incasarile, numai in State, au fost e trei ori pe atit, era normal ca acum producatorii sa bage un buget mult mai mare. Lucrul acesta este evident: efectele speciale sint mai numeroase, mai spectaculoase si, pe undeva,chiar mai seducatoare decit cele din „The Matrix”. M-am aratat incintat de bataile pe care le poarta Leo cu bodyguarzii Merovingianului sau cu Agentul Smith, insa am cascat usor, dar sigur, la urmaririle cu masini. Sa ii oferi spectatorului doar explozii, contorsionari de trupuri si freeze frame-uri mi se pare unfair chiar si din partea unui film de la care nu aveam cine stie ce pretentii. Nu pot sa vad un scifi fara sa ii caut ideea. Altminteri, doar pentru efecte speciale, ma uit la productia independenta, cu un buget mult mai mic, Donnie Darko.



In concluzie: cu un scenariu nefinisat, care nu justifica 136 de minute de screening time, The Matrix Reloaded este o dezamagire. Fanii genului si distributorii romani ai filmului ar trebui sa fie optimisti, insa: poate „The Matrix: Revolutions” va incheia fericit ciclul, ridicindu-se la valoarea primei parti.