|
Amelie a fost un film superb.
Exact, ca o prajitura....Filmul m-a obsedat vreo saptamana non-stop. A existat o magie infailibila in el.
A existat o oarecare lasitate in dorinta, altfel apreciabila a Ameliei, de a face bine semenilor ei.Aducea fericire in suflete , insa prefera sa ramana deoparte, in
lumea ei comoda si imaginara. Nimic mai simplu si oarecum impersonal. Hotararea de a se include pe sine in aceasta lume si de a trai efectiv in ea reprezinta cheia filmului presupun.
Cred ca ne regasim foarte multi in Amelie.
Ea a trecut de la rolul ei de Printesa a Inimilor(cum fusese Diana) la rolul real, palpabil,cu mult mai intens al celui care , desi iubeste la nebunie umanitatea, se hotaraste totusi ca este timpul sa iubeasca ..omul. La particular si nu la general. Si mai presus de toate, sa intre ea insasi in acest joc al iubirii.
Cred ca ne-ar veni tuturor usor sa facem bine din umbra, dar sa ramanem ascunsi.Este comfortabil asa.De fapt ne este teama.De celalti. De noi. Amelie a prins in cele din urma curaj(de fapt a fost fortata pt ca s-a trezit cu tipul la usa)si gestul ei la final valoreaza mai mult poate decat toate faptele altruiste pe care le-a savarsit pe parcursul intregului film.
Este poate vorba si despre curajul de a lasa deoparte frumoasa noastra lume imaginara
si de a gusta din frumusetile reale,palpabile...
Ar fi de fapt multe de spus...
|