(Cassavetes) Husbands vs. (Hou) A City of Sadness vs (Leigh) Secrets and lies
 

Meci: (B1. John Cassavetes) Husbands vs. (B1. Hou Hsiao-hsien) A City of Sadness vs (B2. Mike Leigh) Secrets and lies

Rezultat: 2 - 1 - 2

Perioada de votare: 10 octombrie 2011 - 16 octombrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

A City of Sadness

L-am vazut acum cateva luni si nu am timp de o revizionare.
Acest film m-a uluit. Filmul asta m-a facut sa il consider pe Hou unul dintre cei mai mari regizori din lume. Iti trebuie multa subtilitate sa incropesti o astfel de poveste care sa nu para niciun moment ostentativa sau fortata din punct de vedere dramatic. Camera e pe post de observator, nu pe post de judecator. Pare ca cineva a pus o camera ca sa arate cum trece viata si cum se face istoria.
O minunatie de film.
Povestea e una tragica: disolutia unei familii proiectata pe fundalul disolutiei unei tari. Cum familia infatisata apartine castei de sus a societatii, cu oarece apucaturi interlope in niste timpuri 'capitaliste' (sa zicem) ce se sting sub ochii nostri, s-a facut paralela intre saga acestei familii si seria Nasul. Mi se pare eronat, modul de a face cinema al lui Hou, observational, nu dramatizat e fix opusul dramatismului fabricat de tip Hollywood. O latura a filmului este aceasta cronica de familie in descompunere.
O alta latura e descompunerea unei tari, moartea pentru totdeauna a unor timpuri senine, preluarea Taiwanului de comunistii chinezi de la japonezi. Actiunile Kuomintang-ului seamana izbitor cu apucaturile Securitatii de la noi, iar momentele infatisate de Hou parca sunt desprinse (din ce am citit eu) din "Obsedantul deceniu" - anii '50 de la noi.
Prigoana intelectualilor, persecutarea fostilor 'burghezi', perchezitiile nedrepte, sufocarea, gatuirea unei societatii, instalarea unei terori nevazute si omniprezente sunt redate magistral de Hou. Cu cat actiunea este dezvoltata, cu atat angoasa prezentei unui Big Brother este simtita, desi Hou nu incearca sa faca un film politic moralizator, ci tot timpul ramane fidel spunerii unei povesti despre niste oameni.
E un film care pe mine m-a impresionat prin subtilitatea lui. Indraznesc sa spun ca e posibil sa fie cel mai mare film chinezesc facut vreodata, unde China = mainland + Hong Kong + Taiwan.
Sau un candidat serios pentru acest titlu.

De mentionat si prestatia exceptionala a lui Tony Leung care exprima atat de multe emotii si duce un rol principal dramatic convingator fara sa scoata vreun cuvant.

Husbands

Filmul prezintă modul în care trei prieteni se împacă cu ideea morții unui al patrulea. Împacă e mult spus, deoarece, pe întreg parcursul filmului respectivul deces îi bîntuie permanent, pîndind la fiecare colț și influențindu-le comportamentul. Care merge de la clownerie la accese de sinceritate și înapoi. Cred ca filmul va fi un alt test de anduranta pentru cei care nu sint familiarizati cu JC. Îndeosebi prima parte. Dacă treceți de asta, s-ar putea să fiți răsplătiți, deoarece segmentul Londra, cel puțin mie, mi s-a părut senzațional, în special relațiile dintre cei trei masculi și șeptelul feminin londonez.
Permanent ești conștient de frica celor trei de a rememora nefericitul eveniment, pe care încearcă mereu să-l îngroape sub trăiri forțate, accese nebunești de veselie ori aventuri amoroase mai mult sau mai puțin incomode (genială, de-a dreptul, „giugiuleala” dintre Casavettes și acea „Mary”, în hotelul londonez).
Un buddy movie destul de greu de digerat pe alocuri unde, din nou, povestea nu prea există, însă jocul actoricesc onest și de primă clasă nici că te face să-i duci dorul.

P.S. Poate buddy movie e mult spus, apare o crevasa la un moment dat intre personajul lui Gazzara si ceilalti doi, care se tot largeste, culminind in final cu abandonarea acestuia - out of sight and out of mind...

Am vazut Secrets and Lies acum vo doua zile, dar nu-mi venea sa spun nimic de el. Asteptam sa ridice cineva o minge la fileu... Filmul e bun de tot. Jocul actorilor e naucitor. Premiul Cannes pt interpretare feminina insfacat de de cea care-i da viata celei mai smiorcaite si zvapaiate femei pe care a vazut-o ecranul. Thimothy Spall, de o naturalete impresionanta in rolul patriarhului matur, responsabil si tot timpul cu efuziunile de empatie de sfant in slujba celorlalti. Marie Jean-Baptiste (oscar nom.) un pic enervanta cu excesul ei de politezte fitzoasa elitista, insa le tine isonul celorlati onorabil. Nu mai zic de cea responsabila de secventa mea preferata - tipa care-i inmaneaza lui Hortense dosarul cu datele necesare localizarii maica-sii: de o empatie proteguitoare si carismatica, mamoasa in esenta dar cumva cu putina masculinitate adusa de fizionomia elastic-expresiva a femeii. Mult umor (pe alocuri negru), multa umanitate, caldura umana degajata de interactiunile frictionare ale unor fiinte de o simplitate aproape prozaica. Muzica uneori usor iritanta prin tonul sau dulce-tragic (la fel ca-n Life is Sweet) .
O alta micro-secventa complet nesemnificativa in ansamblul filmului dar care e printre preferatele mele e scurta incursiune in cabinetul de optometrie al lui Hortense, ocazie cu care o vedem exercitandu-si abilitatile remediatoare pe o fetiscana de vo 12 ani de o dragalasenie incandescenta. Filmul are si doua secvente de o greutate balistica: doua planuri lungi neintrerupte din care primul e o proba de virtuoazitate actoriceasca (din parte Brendei) destul de mind-blowing. Interesant si finalul de o "abruptitate ghilotinarda" (:-/ ) si care are un aer de piese de teatru moralista.
Pt cine n-a vazut filmul: e despre o tanara femeie (negresa) care la scurt timpt dupa decesul celui de-al doilea din parintii sai adoptivi, porneste in cautarea mamei sale biologice care - un mic SPOILER - se dovedeste a fi alba. Dupa ce o contacteaza (telefonic) si dupa ce infrange reticenta copilaroasa si sperioasa a mamei de a interactiona, aceasta (mama) accepta o serie de intalniri pe care incearca sa le escamoteza fata de "familia" (o fiica badaranoaica si abuziva +un frate ) sa. Filmul merita vazut, fara nicio discutie. S-ar putea sa-i placa chiar si lui Twinsen. :D

Ah, si o-ntrebare: secventa in care Cynthia, vizitata de Maurice (fraxo) discute cu el prin usa veceului paraginit de curte inlauntrul caruia he's taking a shit. WTF!! Ce era cu aia? N-am putut sa-mi revin secunde bune din soc si inconfort. Vroia Leigh sa zica ceva prin ea de a trebuit sa o inventeze, sau pur si simplu a curs intuitiv si inexplicabil logic in procesul de depanare a povestii, fara o semnificatie continutistica.


LE: De Cassavetes mi-e cam frica un pic. :"> Asiaticul insa vreau mult sa-l vad dar nu dau el. Could somebody please pm me with a lttle help?

Nu e un film rau, dar am abandonat dupa vreo 40 de minute. Cred ca problema principala a fost ca nu-mi placea nici un personaj. De asemenea umorul care curgea in Life is Sweet, aici picura mai degraba.

Twinsen, I feel really sorry for you :) As vrea sa profit de ocazia asta si sa revad Secrets and lies, nici nu mai tin minte cind l-am vazut. Nu a fost primul Leigh, deja eram incintata de ce vazusem pina atunci, dar la filmul asta parca m-a fulgerat cu o raza din aia trimisa dintr-o farfurie zburatoare si m-a ridicat de la pamint si m-a adus la mothership. Atita caldura umana la niste personaje pestrite si galagioase mai rar gasesti. Cind o auzi si o vezi pe Cynthia spunind "Dear" parca te curenteaza in tot corpul. In fine, sper sa-l revad, vreau sa-l revad, trebuie sa-l revad! (c/o Mr. Doolittle)

Intre timp am vazut filmul lui Hou, al doilea film vazut, primul fiind Dust in the wind. Desi am avut o copie execrabila care imi dadea o stare de nervozitate, nu stiu daca exista mai bune sau pur si simplu asa e pelicula, filmul e de o gingasie aproape nemaiintilnita. Parca esti in interiorul unei pastorale, ritmul e lent si molcom, dar cite drame se intimpla acolo si cu cita naturalete sint redate, fara a aparea ostentative, e pur si simplu uimitor. Mai toate scenele au mai multe planuri si asta mi-a placut in mod deosebit, prezentarea in paralel a ceea ce se intimpla zilnic, firesc si conflictul propriu-zis, drama . Fie ca in plan principal se intimpla ceva important, sint discutii, controverse iar pe fundal cineva sterge masa, maninca sau sterge pe jos, fie ca in plan principal i se da copilului sa manince iar in plan secundar se petrece o adevarata drama, sintem martorii unei drame nationale individualizate care e atit de discret redata ca aproape trece neobservata.

Pai Maurice o vizita din an in pasti, iar intr-una din rarele ocazii in care o face, merge la budă.:D Spiritual Leigh asta, in a very good way this time. Categoric, o diferenta de la cer la pamint intre filmul asta si prostioara anterioara. Aici umorul provine din drama si nu invers (epica de-a dreptul scena din restaurant). Putin cit e, isi trage seva din dramatismul situatiilor iar calitatea e net superioara. Extraordinar filmul, un film tinut in totalitate pe umeri de catre actori, la fel ca Husbands. Blethyn e senzationala, merita din plin Oscarul chiar daca a concurat intr-o companie destul de selecta. Spall, de asemenea, mi s-a parut la ani lumina de clownul din Life is Sweet. Si da, tanti cu dosarul rupe fîșu'.:D
Doua filme puternice pina acum, mi-e deja greu sa aleg. Si mai urmeaza unu'...
@Ani, trebuie sa il revezi.:D

Husbands – a fost mai bine decat ma asteptam, ingrozitorul poster ducandu-ma cu gandul la un flick pseudo-comic vetust, insa - to put it mildly – am vazut si filme mai bune. :D Mi-a placut mult aspectul asta si daca ar fi sa descriu filmul intr-un cuvant ala ar fi: matur. Nu tu floricele spectaculare ieftine, nu tu nimic. Un film pentru oameni mari cum ar veni. Asta asa, ca aura, ca idee, sau ca ce se straduieste sa para. Pentru ca mie mi se pare ca realizarea e problematica. O incoerenta sufocanta care se mai evapora cu o parere pe masura ce "plotul’" avanseaza, dar care la inceput e scandaloasa. In astfel de moment coversatiile si evenimente par insiruite la-ntamplare, e greu sa faci niste conexiuni intre ele, sa vezi ce le tine impreuna, sa detectezi un pattern, sa se mijeasca o idee despre ce-are de gand autorul. Sigur, ca niste barbati blazati si frustrati de revelatia mortii, se imbarca intr-o croaziera revitalizanta, am inteles din sinopsis, dar eu ma refer in mare parte la detalii. Dialogurile mi se par in anumite moment jenant de false, ca rodul unor improvizatii lenese. Ex: Do you think I’m a selfish guy?/Do I think you’re a selfish guy?/ You don’t think I’m a selfish guy? WTF?!! Se ingana unul pe altul. Si nu-i singura faza. Daca a fost ceva intentionat acolo, sensul sau m-a depasit pe departe. In fapt intregul film mi se pare lenes construit. Daca tai partile de documentar, cele care sunt egale cu sine ca obiecte reale, adaosul creator al lui Cassavetes ramas e foarte precar. Cand in fapt marii fauritori de arta ca Joyce (apropo, apare numele sau listat pe ecran in echipa tehnica, de-asta mi-a venit in minte) Proust, Nabokov, sau Kubrick , Coppola si Charlie Kaufman (:D ) , tocmai pt prodigioasa arhtectura stilistica a creatiei lor, efortul lor migalos regasibil in fiecare coltisor al operei. Mie filmul lui Cassevetes mi-a lasat impresia de auto-indulgenta dpdv-ul atentiei dedicate de catre autor. E un film care cu siguranta se poate evita, dar nu regret timpul pierdut. Reuseste sa capteze un realism straniu de acut, in anumite momente, ciudata tehnica de lucru a lui Cassavetes si asta mi-a pastrat cat de cat interesul.
Cer scuze fanilor daca comentariul meu cu iz de invectiva lezeaza. :P
Da, e potrivita. De ce nu m-am gandit la asta? Mie mi-a atras atentia ideea unei intimitati super-accentuate si stranii intre cei doi, faza asta. Asemanatoare e si imbratisarea subsecventa (Give us a cuddle, Maurice! :)) ) dintre ei. Il pipaie ciudat acolo Cynthia... :D
:D Very very glad to hear you agree!!

Cam mult cinema observational turneul asta! Salivam in timpul lui Husbands dupa dramatismul farbricat al unui plot clasic. :)

Ah, nu? Nici asta nu e bun? :))
Ce naiv am putut sa fiu... :-S
Acum serios, nu ti-au placut personjele in sensul ca nu le-ai gasit credibil construite, sau in sensul ca nu constituie tocmai cercul ideal de prieteni in care ti-ai dori sa te-nvarti? Nici eu nu consimt la punctul doi, dar intoteauna sunt gata sa-mi scot palaria in fata unui personaj bine construit, indiferent cat de jigodie se vrea el a fi. Cat despre Life is Sweet, da, seamana cele doua filme, dar sunt din clase de calitate diferite. Cel de acum e mult mai serios - si in sensul de ambitios, ca proiect , dar si la continut. Dincolo umorul era un pic fortat, era un scop in sine; aici Mike Leigh nu face concesii, totul se supune ideii generale a filmului. :)

Pai este improvizatie, acum cit de lenesa e, ramine la latitudinea fiecaruia sa hotarasca. Mie mi se par niste replici...realiste.:D Hai mai, n-ati fost niciodata in situatii asemenatoare, cu 1,2,3 buddies, discutati ce discutati, apoi incepeti sa... balmajiti? Bine, trebuie sa existe un grad ridicat de familiaritate, sa-ti cunosti interlocutorul ca pe propriile buzunare, astfel incit, la un moment dat, discutia adevarata se muta la nivel telepatic si tot ce-ti mai iese pe gura sint chestii destul de alandala.:))

Asta n-am prea inteles-o. Nu ai ce sa tai atita timp cit totul face parte din efortul creator al lui Cassavetes, inclusiv "partile de documentar".
...Ah, stai ca parca incep sa pricep ce vrei sa zici... Adica stilul propriu-zis al omului e atit de dezbracat de artistic, incit nu-i mai gasesti valoarea in prozaic?:)) Pai si hotarirea de a renunta la artificiile artistice tine de... artistic, nu?:-?

Din cat am vazut, nu mi s-au parut ca au destula substanta pentru o drama. Nu simteam nimic pentru ele (chestie subiectiva, dar asta e) si nici nu credeam ca pot sa invat ceva de la ele.
Pentru mine Life is Sweet a fost unul din cele mai bune filme ale turneului tocmai datorita umorului *binevoitor*. A modului in care te facea sa razi cu personajele, fara rautate. Partea de drama din Life is Sweet mi s-a parut mult prea simpla si nu prea m-a interesat. Tocmai de asta cred ca nu ma atrage Secrets and Lies unde drama e mult mai accentuata.

Ba sigur, dar aici nu stiu, nu i-am crezut. Realitatea oricat de fidel imitatat pe ecran, daca nu e impresurata si de un anumit context, da chix cateodata.

Ma refeream la faptul blestemat al cinemaului, ca el e cel mai departe dintre arte de a crea viata from scratch. Ca-n pictura, sculptura, literatura. Acolo virtualmente ex nihilo iti este livrata viata.
Filmul e altfel. Oamenii sunt deja existenti (fizic) la momentul inceperii filmarilor, decorurile iarasi, de obicei si in mare parte, sunt necreate, reale - aspectual de documentar.
In Husbands, in anumite secvente pare ca daca ai lua oamenii aia care interepreteaza ceva (incearca sa nu mai fie egali cu sine, sa nu mai fie ei insisi) si i-ai pune sa se comporte absolut firesc, si-ai iregistra documentrariceste, rezulatatul obtinut n-ar diferi exorbitant de mult fata de cel obtinut de Cassavetes dupa ce a trecut totul prin filtrul sau creator. Asa mi s-a parut mie. :)

Dupa cum ai putut oberva si in parerile celorlalti, personajele sunt considerate, in general, punctul forte al filmului. Dar, intr-adevar, e loc si de subiectivitate. Chestia cu drama e suspecta. Nu cred ca e tocmai avantajos, sa ai in cap o preconceptie generica fixa. Un film mare nu poate fi niciodata incadrat intr-un singur gen; etichetele astea stupide sunt puse a posteriori, si doar asa ca se ne orientam mai bine. Dar nu cred ca trebuie luate prea in serios.
Si chestia cu invatatul mi se pare suspecta. E o atitudine care ma nelinisteste, pe mine unul. Pe ecran se incearca reprezentarea vietii, Or, oamenii reali nu-i tratezi asa, ca pe unelte. Din contra, daca le acorzi toata atentia posibila, empatica si dezinteresata, colateral si ca bonus, poti sa inveti si ceva de la ele. Vorba aia, cel care va incerca sa-si salveze sufletul si-l va pierde.
:))
Tu ai o atitudine fata de arta conform careia ea tre' sa-ti aduca rezultate imediate si palpabile, pare-mi-se. :) Nu zic ca e gresita, nici macar dpdv-ul meu, dar "expertii" ar zice ca asta nu-i prea in regula.

LE: Poti sa-mi merge-iuesti tu mesajele, Liviu... daca se poate.

Daca am avea timp si energie nelimitata, atunci da. Dar suntem fortati sa facem o selectie si asta se aplica inclusiv la oamenii reali din viata noastra, nu doar la filme.

Eu nu vad de unde ai ajuns la concluzia asta. :)

Pai in principiu de la afinitatea ta pt LIS care e un film facil si usor de gustat de majoritatea, in dauna lui SAL - care fiind mai dramatic si mai serios, are un appeal mai scazut fata de primul... dar si de la obiectiile tale precedente fata de foarte multe filme din competitie. :)

LE: Daca n-ai fi renuntat prematur la fim ai fi prins un moment frumos la climaxul sau in care ne e impartasita o invatatura de-o superbitate egala cu altele precum: Happines real only when shared (Into the Wild) sau Unless you love your life will flash by (Tree of Life)... si anume: Secrets and lies! We're all in pain! Why can't we share our pain?

Sau ce avea @anaemona in semnatura odinioara (dar un pic mai atlfel asta ): You gotta laugh, ain't ya sweetheart? Else you'd cry

Pentru mine, appealul nu e mai scazut fiindca e "mai dramatic si mai serios". 80% din multele filme pe care le am sunt dramatice si serioase, iar comediile sunt undeva pe la 5% maxim. Problema e ca din punctul meu de vedere nu are destula profunzime ca sa sustina drama.

Cat despre obiectiile fata de alte filme din competitie, probabil se datoreaza faptului ca nu ma intereseaza in mod deosebit sa vad tablouri in miscare si prin urmare nu consider ca filmul e in primul rand o arta vizuala. Pe primul loc pentru mine e ceea ce vrea sa transmita filmul ca idei si sentimente, ceea ce evident se realizeaza inclusiv prin imagini, dar de obicei scenariu are rolul principal. Iar daca consider ca niste filme transmit idei care mie mi se par banale, egoiste, prostesti sau ipocrite atunci cum pot sa-mi placa?
Nu vreau sa fiu lipsit de tact, dar mie asta nu imi spune nimic. Stiu deja ca o gramada de oameni sufera, nu e nici un secret. N-am nici o problema sa-mi impartasesc suferintele cu persoanele potrivite. Si nu am de ce sa o fac cu persoane nepotrivite. La fel, nu as vrea ca orcine sa-si "sheruiasca" suferinta cu mine. Ca principiu de viata prefer de exemplu pe cel din One Flew Over The Cookoo's Nest: "he won't let the pain blot out the humor no more'n he'll let the humor blot out the pain".

Nu-ti spune nimic pentru ca e luata din context si nu mai are acelasi impact. Era vorba de sheruire in interiorul familiei, nu asa, in general. E una dintre acele replici care-ti merge la inima in film, dar extrasa de acolo suna cam aiurea.
Revenind la Cassavetes, un pic. Filtrul sau creator functioneaza cam dupa aceleasi principii ca un filtru...obisnuit, impiedicind cumva artisticul sa stea in calea personajelor. Pentru ca omul e intii de toate un umanist si abia apoi un artist. Mai bine zis, din prima i se trage a doua. Un artist fara artificiu artistic. Pentru el, ceea ce conteaza cu adevarat e ceea ce se petrece la nivel personal si e dispus sa sacrifice restul pentru a aduce asta pe ecran. Risca sa ne instraineze tinindu-ne inchisi 20 de minute in buda cu doi tipi care-si varsa matele. Daca dupa alea 20 de min. te-ai prins care e faza, merita sa mergi mai departe, daca nu, mai bine te lasi pagubas, altfel o sa faci ca vulpea cu strugurii...
Ah, si inca o chestie. M-a satisfacut finalul din Husbands mult mai mult decit cel din filmul lui Leigh. Pentru mine e foarte important finalul, prin urmare chestia asta s-ar putea sa cintareasca destul de greu la deliberare....
Uitasem de cireasa de pe tort - Peter Falk & Delores Delmar.:D

Si un bonus simpatic, dupa Husbands:
http://www.youtube.com/watch?v=4NiTh...eature=related

Inteleg, totusi partea cu umanismul care ia fata artistului, nu-i un compliment. Un artist tre sa fie in primul rand un artist. Carevasazica, apeland un pic la Nabokov in a carui viziune artistul are trei fatete - storyteller/teacher/enchanter -, toate sunt indispensabile si interdependente insa cea mai autoritara este ultima: magicianul. Toate filmele lui Kubrick sunt niste aventuri epice foarte distractive, totdeauna dublate de ideologia sa personala inconfortabila, dar fiorul sublim de otherworldliness e cheia de bolta a creatiilor sale. Mai stii cand spuneai despre The Shining ca acolo povestea e pe planul doi? Despre asta – cred – ca e vorba. Geniul arhitecturii operei. Talentul. Unele voci ii reproseaza lui Kubrick o anumita artificialitate. Eu vad lucrul asta pozitiv. El creand universuri paralele, e inevitabil sa nu ne mai simtim ca acasa, pe alocuri. Iar absenta acestui aspect, poate fi – cred – catalogata ca un defect. Acum inteleg reprosurile detractorilor lui Moartea Domnului Lazarescu cum ca... e prea real. :-O Da, chiar si cele mai realiste filme, tre sa pastreze o anumita distanta fata de realitate, pe care daca o incalca risca sa devina vulgare, pleonastice sau prozaice. Cam de-aici pleaca nemultumirea mea fata de Cassavetes. Am mai spus-o recent in alt meci: senzatia de film-pe-care-puteam-sa-l-fac-si-io – este a dracului de frustranta. Noi vrem sa vedem broboanele de transpiratie ale autorului cum sclipesc pe panza. Sa ne minunam de nestemata eclatanta pe care a scos-o la lumina si pe care o vom aprecia cu cat aceasta a necesitat o plonjeu in mine cat mai obscure si mai abisale. Unul din criteriile mele de recunoastere a geniului e reactia fulguranta si spontana: cum a putut omu’ asta sa scorneasca asa ceva? De unde le-a scos?! Nu de multe ori am avut privilegiul asta. Dar s-a intamplat: la aparitia lui Mistery Man in Lost Highway, la Mulholland Drive (in general), la the-baby-wants-to-fuck-scene din Blue Velvet, la Antichrist, la Portocala Mecanica si la toate cele 3 capodopere ale lui Kaufman.

Iti invidiez conceptiile ferm trasate despre ce inseamna arta pt tine. De asemenea, sunt niste conceptii sanatoase si mature la modul clasic. Eu nu stiu (sigur) ce vreau de la arta iar in nihilismul estetic al epocii postmoderne multa alta lume e la fel de dezorientata. Mie-mi place cinemaul pe care l-ai numit tablouri in miscare, si in care aparent nu se intampla nimic (Im Lauf der Zeit, Ten) dar nu iau de bune senzatiile astea, ci pe alocuri chiar le suspectez de a fi o slabiciune. Dar inca cercetez cum (trebuie sa) st(e)a treaba.
Sigur, daca asa consideri esti indreptatit sa-l expediezi. Dar intai tre' sa vezi daca esti indreptatit sa consideri ceea ce consideri. :D Noi credem ca la filmul lui Leigh nu e cazul :)
Windom are dreptate. Daca ai fi asistat la modul in care escaladeaza catre ea discursul lui Leigh probabil ai fi simtit-o altfel. Majoritatea lucrurilor pe care le aflam din filme nu ne sunt secrete. Toata smecheria e ca noi acum doar le cunoastem. Prin filtrul artei abia le realizam cu adevarat. Zic eu. Leigh nu se referee acolo la a bate la cap si a impovara pe altii cu problemele noastre. El se refera la cei care frizeaza penibilul incercand sa le escamoteze din orgoliii ridicole, chiar si in fata unor cunostinte apropiate (care, pe deasupra, ii implora din ochi sa li le impartaseasca). De asemenea, datul cartilor pe fata si constientizarea ca toata lumea are o mana patetica si nu o armata falnica ce ne-ar umili in doi timpi si trei miscari, asa cum ne imaginam, e un prilej nemaipomenit de solidaritate. Care solidaritate se soldeaza inevitabil cu compasiune.
Cat despre citatul din Cuckoo’s Nest, nu-l remarcasem, dar da, este unul dintre principiile vitale pt ne a face existenta suportabila. Din ciclul: ia totul in tragic si nimic in serios. :D

Am fost inteles gresit, voiam sa sune ca un compliment. Cind spun artist vs umanist, inteleg prin artist acel "magician". Pur si simplu, omul n-a pus accent pe compartimentul ala, pentru ca nu l-a interesat. A fost interesat de personaje - de unde si "umanismul" sau. Dar asta nu-l face mai putin "artist", in plenitudinea sensului. Relatiile dintre personaje, modul in care interactioneaza, sinceritatea lor debordanta, jocul actoricesc sint o dovada clara a faptului. Nu-mi spune mie ca scena din camera de hotel, dintre el si Mary, nu e opera unui artist...
Iti recomand The Killing of a Chinese Bookie, acolo artistul Cassavetes iese si mai mult in evidenta.;)

Actually that's not true. Majoritatea are o mana medie. :P Dupa care exista extremele, oameni foarte fericiti si oameni foarte nefericiti. Iar solidaritatea exista in limitele unor scopuri comune (care uneori sunt greu de sesizat), nu asa din senin.

A City of Sadness

Din pacate, nu pot sa va impartasesc entuziasmul in legatura cu filmul asta. Cu riscul de a parea insensibil, l-am privit de la distanta de la care a hotarit regizorul sa ni-l ofere. Anaemona la descris ca fiind „molcom”. Eu l-am perceput mai degraba ca „sedat”. Poate de vina sa fie si vitalitatea debordanta ce caracterizeaza celelalte doua filme din meciul asta. Prea multa resemnare, prea multa observare si prea putina implicare. Iar pentru un film ce surprinde tumultul unui moment istoric atita detasare e cel putin curioasa. Intr-un fel e de inteles aceasta resemnare, avind in vedere ca oglindeste situatia statului taiwanez, dar cred ca i se putea insufla putin mai multa viata filmului. Nu spun ca e un film prost, doamne feri, are citeva atuuri solide, dar sint cumva izolate in mijlocul unei intinderi inghetate.

Vot: Cassavetes

Mai, nu stiu ce sa zic. Scena aia e la fel de bulversanta ca o mare parte din tot restul filmului. E o scena foarte ciudata. E un film foarte ciudat. Dar asta pe de alta parte te face experienta interesanta. Totusi, cum se citeste un film ca asta? Voit a-plotic, voit fara un discurs de tip dramatic coerent. Daca incerc sa-mi pun intrebari, sa fac niste conexiuni mi se spune ca-i un efort zadarnic, caci Cassavetes nu a vrut asta. Poti sa admiri ceva ce nu-ntelegi? Se mai mai spune ca JC nu face filme care sa placa. Dar mi se pare o chestie instabila logic. Chiar si la filmele (mari) voit dure, si care mustesc de mizerie si suferinta, e o chestie de satisfactie; e o placere masochista la mijloc. Iti place sa te simti naspa. Filemele lui Cassavetes (am vazut doar doua) in esenta, mie nu-mi plac de nicio culoare.