(Atom Egoyan) Calendar vs. Love Letter (Shunji Iwai)
 

Meci: (A11. Atom Egoyan) Calendar vs. Love Letter (A12. Shunji Iwai)

Rezultat: 5 - 5

Perioada de votare: 29 august 2011 - 4 septembrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

Love Letter e un film de vazut din placere. Nu pentru ca e facut de un regizor clasic, nu pentru ca e profund filozofic, nu pentru ca altcineva il considera important. Uita-te la primele 20 de minute, opreste-l daca nu-ti place si gata. Dar am o presimtire ca ii va prinde din plin pe multi dintre cei care il incearca pentru ca Shunji Iwai are o atingere magica pe care n-am mai intalnit-o la nimeni altcineva.

Love Letter e o poveste de dragoste in care protagonistul e mort de la inceput si nu pentru ca ar fi vampir! ;) El continua sa traiasca in constiinta a doua femei: logodnica si o fosta colega de liceu (jucate de aceeasi actrita). E un film construit din impletirea trecutului cu prezentul, iar in mana lui Iwai aproape fiecare scena prinde propria viata si se duce in directii neasteptate. Cele trei personaje principale nu se intalnesc niciodata in prezent, dar asta nu le impiedica sa comunice, in moduri surprinzatoare. Love Letter e un film luminos, de o melancolie delicata, e introducerea perfecta in lumea lui Shunji Iwai.

Love Letter

E prima mea intilnire cu Shunji Iwai si am ramas placut impresionat. Am reusit sa ma atasez de personaje intr-o masura mai mare decit in cazul A Time to live, a time to die, poate si pentru simplul motiv ca am descoperit mai multa emotie in filmul de fata, emotie pe care nu trebuie sa o cauti, sa o descoperi, deoarece ti se ofera singura. Nu doar prin trairile personajelor ci si prin poezia cadrelor, prin fascinatia imaginilor combinate cu o coloana sonora pe masura, toate acestea reusind sa emotioneze fara sa derapeze in melodramatism (cu citeva exceptii).
Interesanta folosirea aceleiasi actrite pentru a da viata la doua personaje aflate la capetele diferite ale aceluiasi telescop, privind, prin timp, din propriile perspective, spre viata personajului masculin aflat undeva la mijloc si care, intr-o masura mai mare sau mai mica, le-a influentat existenta.
Hiroko devine Itsuki (F) prin utilizarea aceleiasi actrite, prin mijlocirea scrisorilor avind posibilitatea de a cunoaste un Itsuki (M) necopt despre care nu stia nimic, in vreme ce Itsuki (F) e nevoita sa-si lepede acea candoare a copilariei prelungita in maturitate, odata ce aceste transfer emotional realizat prin intermediul scrisorilor se produce. Moartea devine un concept tot mai palpabil pentru Itsuki (F), in vreme ce, in sens invers, inocenta pasiunii adolescentine aduce o raza de lumina in doliul prelungit al lui Hiroko.
La prima vedere filmul poate parea doar o poveste de dragoste lacrimogena insa este mai mult decit atit, este un film despre acceptarea ideii de moarte, un studiu pe marginea procesului anevoios de vindecare spirituala, de recuperare emotionala. And a really pleasant surprise.

Frumos film, multa inocenta, naivitate, inclusiv la batrinul de 75 de ani, probabil o caracteristica a natiei, cel putin intr-o perioada mai indepartata. As fi curioasa sa aflu exact perioada in care se petrece actiunea, anii 70', 80'? doar pentru o paralela cu civilizatia vestica si felul in care se comportau tinerii de virsta celor din film in vest. Imi dau seama ca si amplasamentul actiunii conteaza foarte mult, oamenii dintr-un orasel micut sint diferiti de cei din marile orase, cel putin marea majoritate.

M-am tot intrebat de ce a folosit regizorul aceeasi actrita (excelenta interpretare) si raspunsul a venit abia cind Akiba a povestit cum a invitat-o Itsuki pe Hiroko sa se intilneasca, din prima clipa in care a vazut-o, el care niciodata nu invita nici o fata.

Absolut superba ultima scena, muzica, trecerea de la starea copilareasca, de veselie permanenta care o caracterizeaza pe Itsuki (F) la emotia puternica, descoperirea sentimentelor pe care le-a avut Itsuki (M) pentru ea.

Imi pare rau ca n-am vazut filmul pe ecran mare, o mare parte din atmosfera creata de peisaje se pierde in fata TV-ului, mai ales ca nu am fost niciodata interesata sa am un home cinema. :(

Glad you liked it. :) Adevarata poveste de dragoste e cea dintre cei doi Itsuki si nu stiu in ce masura poate fi considerata lacrimogena avand in vedere cat de subtil e construita. Hiroko il iubeste pe Itsuki (M), dar pentru el e de fapt inlocuitoarea lui Itsuki (F).
Actiunea se petrece la mijlocul anilor '90. Daca o sa intre in concurs si All About Lily Chou Chou atunci o sa ai un soc, e cu totul alta fatada a societatii japoneze si a regizorului insusi. Iwai nu face documentare ci creeaza un univers artistic, care are ce-i drept o baza in caracteristicile natiei.

Am vazut ambele filme si am sa revin mai tarziu, dar momentan as vrea sa intreb daca a citit vreo cineva cartea lui Proust. Se aseameana cumva filmul cu In cautarea timpului pierdut?

Am citit "In cautarea timpului pierdut" acum mult timp, peste zece ani. Din putinul pe care mi-l amintesc, nu semana prea mult cu Love Letter.

Concret n-au nicio legatura, dar se aseamana prin tema abordata: trecutul, memoria, amintirile...

cu siguranta vorba aceea :"cate curti atatea obiceiuri" este adevarata...
am vazut "Calendar" si cu ocazia asta,din nou opera unui regizor deosebit.
punctul lui forte este imaginea,atat cat am putut sa-mi dau seama din primul film al lui pe care-l vad si sper ca si celelalte patru din turneu sa merite osteneala.....

Calendar

Cronica destrămării unei relaţii, transpusă pe ecran într-un mod cu totul şi cu totul deosebit. Povestea este construită pe trei paliere narative, detaliile ne sînt dezvăluite treptat, discret, dîndu-ne peste cap procesul de raţionalizare a firului narativ. Trecutul ne este înfăţişat prin intermediul unui aparat de fotografiat (observator pasiv) şi a unei camere de filmat (voyeur). Obiectivul aparatului foto ne dezvăluie o Armenie extrem de pitorească, frînturi de istorie narate de un „ghid” extrem de binevoitor, atît în interesul ştiinţei cît şi (SPOILER!!!!!) în interes personal. În spatele obiectivului avem un tip destul de badăran, mînat, la prima vedere, strict de interesul profesional. Exista apoi trecutul filmat cu camera. Imaginea este complet diferită. Aspectul de carte poştală a dispărut, lăsînd locul unei singure nuanţe de albastru. Aici interesul ştiinţific, profesional nu mai există, contează doar relaţiile dintre cele trei personaje. Fata este filmata insistent, ai impresia, la început, că urmează să se înfiripe o idilă între ea şi fotograf, pînă îţi dai seama că lucrurile stau exact invers – relaţia se destramă. Iar întregul proces e surprins de ochiul fotografului/cameramanului. Foarte interesantă scena cu turma de oi şi semnificaţia acesteia, care ne este dezvăluită doar spre final.
Al treilea fir narativ se desfăşoară în prezent, unde asistăm la o serie de cine romantice(?) extrem de...curioase. De fiecare dată, altă fată, alt dialect, altă lună în calendar (în acelaşi timp şi poartă spre trecut). Fotograful încornorat priveşte acum spre trecut, analizînd, cu relativă detaşare, dezintegrarea relaţiei amoroase.
Un film deosebit, în care se conturează deja elementele ce vor deveni un trademark al regizorului – mister, poezie, simbolistică, metafore, dezvoltate şi îmbogăţite ulterior, pe parcursul carierei.

Vot: Calendar

Calendar

Intr-adevar un film special. Nu cred ca am mai vazut ceva in genul asta ca idee cel putin. Ce mi s-a parut mie foarte interesant e analogia dintre prezent si trecut, cum personajul principal recreaza cumva intr-un mod masochistic destramarea relatiei. Personajul pare sa doreasca a realiza cum a putut asista la aceasta tragedie personala fara sa fie constient de asta. Fiecare intalnire decurge exact la fel, cu o femeie care, exact dupa ce cameramanul toarna ultima picatura de vin, are o convorbire telefonica in care pare sa poarte discutii de natura emotionala/cumva sexuala daca nu ma insel (n-am avut sub cu ce ziceau ele, dar dupa limbajul corpului parea destul de clar). In acest timp personajul principal sta cu spatele, la fel cum practic statea cu spatele si ignora ce se intampla intre sotia sa (pe atunci) si traducatorul armean, la fel ca in masina prin multimea de oi. Pe langa ideea originala (sper sa nu ma insel) filmul beneficiaza si de niste imagini superbe. Uneori mi-a adus aminte de Tarkosvky sau de Days of Heaven.

Love Letter

Un film frumos, emotional, fara sa cada prea mult in melodrama. Personal mi-a placut mai mult partea de trecut, cand cei doi care imparteau acelasi nume erau inca tineri. Cred ca o prefer pentru naivitatea personajelor. M-a emotionat scena din final, dar nu a reusit deloc sa o faca cea in care logodnica tipa spre munti (banuiesc ca ar fi trebuit sa aiba efectul asta). Scena din final in care bunicul ii povesteste despre copac mi s-a parut ca nuca in perete. A venit de nicaieri si s-a terminat prea brusc subiectul respectiv. In rest mi-a placut, e un film destul de sincer pentru genul sau.

Fara dubiu, desi as fi fost curios sa vad si alte filme de-ale lui Iwai (o sa vad oricum Swallowtail Butterfly), votul meu merge la Calendar.

Si mie. Dar stii prin ce? Prin look-ul... calauzei (sic!). Bine, si printr-o usoara aroma de sacru care imbiba atmosfera numai prin simpla prezenta muta a bisericilor in peisaj, dar si prin muzica si chiar prin constiinta faptului ca ne aflam pe taramuri orientale, depozitarele sacrului prin excelenta. Mi-a placut si mie pitorescul scenelor de pe teren si acalmia pe care o induce impasibilitatea obiectivului, insa exista si o nota sinistra cumva, in felul in care se descompune o relatie si se infiripeaza alta. Totul se produce extrem extrem de lent si subtil, dar in acelasi timp tot pe-atat de implacabil. Si incornoratul pare sa sesizeze si el ce se-ntampla dar e neputincios pe de-o parte de bariera limbajului de care e handicapat fata de ceilalti doi, pe de alta de interesul profesional care-l tine lipit de echipamentul foto (that is to say: de propriul egocentrism). Curioasa coincidenta ca ambele filmele de fata curg pe doua planuri temproale, in ambele avem un prezent botit de regrete si nostalgii.
Partea asta a filmului n-am inteles-o si am cam urat-o. Care-i faza cu telefonul?


"Love Letter" daca n-ar fi avut atata vorbaraie (offline-monologala ca sa precizam, pt ca cu dialogurile n-am nicio problema – vezi Rohmer, Linklater) ar fi fost perfect. Inteleg ca conceptia in sine a filmului (ideea cu scrisorile) nu se putea dispensa de ea, dar tot m-a enervat. In rest, cum s-a mai spus, filmul e radios - vizual, muzical, ritmic, faptic, "ideologic". Asiaticii astia mie mi se pare ca au ceva angelic in fizionomia lor. Nu stiu ce e... ochii, finetea tenului, muzicalitatea idiomului, dar imi lasa asa impresia de rasa superioara, mai pura decat celelalte si-ntotdeauna i-o placere sa-i contemplu.
Am avut ceva dificultati in a pune cap la cap evenimentele care-mi treceau pe dinainte-n anumite moment, si cred ca mi-ar placea si mai mult daca l-as revedea. Chiar ar fi frumos s-o fac candva. Relatia dinte cele doua fete mi-a amintit de "La Double Vie de Veronique" prin inefabilul mistic pe care-l incearca in anumite aspecte (paradoxal desi exista impresia ca ele comunica din unviversuri paralele, se simte o conexiune intre ele supra-materiala mai puternica decat intre doua persoane care-si fac veacul sub acelasi acoepris) insa nu egaleaza palpabilul acela aproape intimidant pe care il imprima polonezul spiritualului in capodopera sa.
Multe scene bune in film, dar mi-au placut mult inceputul (inmormantarea) aproape toata portiunea retrospectiva, cand Hiroko incearca sa ia legatura (directa) cu Itsuki dar n-o gaseste acasa, cea cu lesinul si drumul spre spital, visul-halucinatie de prin prima parte a filmului, cand Isuki is viziteaza scoala si se-ntalneste cu o fosta profesoara si aceasta incercand s-o localizeze in memorie incepe sa enumere numele elevilor sai.

Votez cu "Love Letter".

Pare ca personajul principal incerca sa recreeze ce s-a intamplat in Armenia. In prezent iubita e inlocuita cu o prostituata(?). Ea pare sa poarte discutii de dragoste (sort of) in timp ce acesta e in preajma, presupunand ca ar fi neatent. Tipele tot timpul par sa vorbeasca in limbi diferite, pe care barbatul nu le cunoaste, asa cum s-a intampla cu sotia sa si "calauza". Cum sotia a ajuns sa-l paraseasca pentru celalat barbat el presupune ca acestia purtau discutii de natura asemanatoare celor din convorbirile telefonice. La inceput credeam ca intalnirile sunt pe bune, iar el face ceva gresit si tipele isi pierd interesul, dar pe parcurs chiar si natura discutiilor telefonice pare a fi mai clara si prea evidenta pentru ca personajul principal sa nu zica nimic. In plus, parca ar fi lipsit de sens filmul daca nu s-ar vrea aceasta analogie, lucru pentru care si il repeta de atatea ori.

Dupa cum am zis si in mesajul de mai sus, scena cu telefonul, cand "iubita" pare sa poarte discutii de dragoste, e asemanatoare scenei din masina cand treceau prin turma de oi. Cameramanul nu-i atent la cei doi care se tineau de mana in spatele sau, incapabil (sau poate impasibil) sa observe cum relatia sa se dezintegra in timp ce alta se infiripa, totul sub nasul sau.

Calendar - Stii senzatia aceea pe care o aveai la scoala cand primeai lucrare la matematica si nu stiai cum sa rezolvi problema pentru ca nici nu ai invatat si nici nu poti sa o deduci? Trebuie totusi sa faci ceva si atunci iti vin in minte tot felul de teoreme si chestii vechi, pe care mintea ta, cautand fervent, dupa o vreme incepe sa le asocieze cu problema, desi de fapt nu au nici o legatura. Apoi lucrarea se intorcea cu un 2 scris cu rosu. Ei bine, daca in loc de matematica ar fi fost film, atunci erau sanse sa se intoarca cu un 10 si felicitari pentru originalitate.

Cam asta e Calendar, filmul care vorbeste despre biserici fara sa spuna nimic, vorbeste despre Armenia fara sa spuna nimic, are o scena care se repeta de vreo 20 de ori si e la fel de seaca. Tot acest nimic e la fel de original ca tablourile alea care contin doar un cerc si un punct si in fata carora criticii stau fascinati ore in sir dezbatand semnificatia punctului si relatia sa cu cercul. In afara de imagine, singura lui calitate e ca e scurt, ceea ce a redus semnificativ sansele sa arunc cu ceva in televizor. De departe cel mai prost film pe care am avut nefericirea sa-l vad pana acum in turneu (am mai crezut de vreo doua ori ca nu se poate mai rau, dar m-am inselat amarnic...).

Vot: Love Letter. E infinit mai greu sa faci un film ca Love Letter in care sa transmiti niste emotii sincere, fara sa cazi in melodrama, fara sa cazi in banal, fara sa cazi in depresie, decat sa filmezi un mustacios care bodoganeste la infinit in armeana niste povesti fara sens in timp ce niste femei "misterioase" au conversatii "simbolice" la telefon. Mie unul imi vine greu sa-mi imaginez cum poate exista o comparatie...

Desi subiectul abordat (atipic) este unul dureros, destramarea unei relatii, parca nu am resimtit angoasa, la fel ca in urma vizionarii unor alte filme de gen (Blue Valentine, de exemplu), poate si din cauza modului ingenios in care Egoyan a gandit structura filmului. La aceasta lipsa a compasiunii a contribuit si atitudinea personajului principal, nu foarte simpatic, ba chiar iritant, pe alocuri.

Abia la final am realizat ca acele asa zis intalniri sunt doar niste puneri in scena, desi pe tot parcursul lor m-am gandit ca-i ceva in neregula, dupa ce ii spune uneia dintre ele sa se opreasca ( Ok, you can stop now).

Foarte faina imaginea, intr-adevar, anumite cadre aduc aminte de Days of Heaven, dar si muzica este foarte bine incadrata, ce pare a deveni un personaj important al filmului.

@Twinsen, tu nu accepti subtilitatile si pace. La tine conteaza doar ceea ce se vede si se spune pe ecran. Nu vrei sa-ti imaginezi nimic, pentru tine un baiat nu iubeste o fata decit daca i-o spune pe sleau, ca de citit in ochi ori in gesturi e imposibil. Daca regizorul nu ne spune CLAR, atunci nu-i valabil. Si deoarece consideri astfel, reduci totul incercind sa-l faci insignifiant si ridicol. Aici avem un mustacios care se uita la o biserica, la Tarkovski avem 2 gagii ce se plimba cu drezina vreo 3 ore si tot asa...
Mie mi-a placut Love Letter, am afirmat-o clar, dar intr-o intrecere a banalului intre cele 2 filme, nu stiu care ar iesi invingator. Si nu vreau sa spun ca Love Letter e un film banal, in sens peiorativ. Mai degraba "obisnuit", in comparatie cu Calendar. Filme precum LL am mai vazut (si asta nu-i o critica la adresa filmului neaparat). Filme precum Calendar, mai rar. Si nu ma refer aici la poveste, ma refer la alte aspecte.

E a doua oara cand spui asta si in modul in care o formulezi acum, suna de parca ai vorbi cu un verisor de la tara. E o diferenta uriasa intre subtilitate si egoism. Subtilitatea ascunde un sens care poate fi gasit de spectator, fara ca acesta sa fie expert in viata si opera regizorului. Egoismul e tendinta de a te vedea numai pe tine - la regizor se manifesta prin a face filme care sa aiba sens doar pentru el (sau nici macar...), iar la privitor prin a se vedea pretutindeni propriile sale idei in filme si nu numai (cu multa indugenta asta poate fi numita si imaginatie...).
Poate n-ai observat, dar in Love Letter, Itsuki nu-i spune niciodata fetei ca o iubeste. Si totusi mi-a placut foarte mult filmul. Poate o sa ai ocazia sa vezi All About Lily Chou Chou a lui Iwai, care din intamplare a fost tradus in romana de mine, acolo probabil setea ta de subtilitate va fi satisfacuta...
Imi spui te rog niste filme ca LL? Cat despre Calendar, viata e plina de lucruri ciudate, dar asta nu insemana ca sunt utile sau frumoase sau ca avem ceva de inteles din ele.

Scuze, o sa editez.

Pai sa ne uitam numai la toate iubirile astea elegiace made in Asia. Si nu e vorba numai de poveste aici, dupa cum spuneam, ci de un mod diferit de a face cinema.

Cum adica sa aiba sens doar pentru el? Sens adica logica, sens emotional sau...? Logica mi se pare ca are, un sens emotional pentru spectator poate n-are, nu in sensul in care are Love Letter. E un film mai rece, lucrurile se privesc cu o anumita detasare. De altfel personajul principal e cam antipatic, prin urmare e mai greu sa rezonezi cu el. Faptul ca nu te poti implica emotional ca in LL nu inseamna ca filmul e inutil. Cand zic ca nu te poti implica emotional ma refer la personaje, pentru ca pe langa ele mai e si implicarea emotionala legata de imagine si sunet, iar aici filmul sta ceva mai bine, mai ales la imagine. Dar filmul e mai cerebral, asa cum sunt multe alte filme. De exemplu niciodata n-am rezonat emotional cu personajele lui Bergman, dar ador modul in care sunt prezentate ele.

N-ar trebui sa spun asta, dar va rog sa mentineti un dialog civilizat :D Vorbesc mai mult preventiv.

Am vazut Calendar si ma declar multumit de gagicile cu care lua masa Egoyan .Totusi si Arsinée Khanjian nu-i de lepadat chiar daca s-a indragostit de Dorel ala.