Cinemagia Forum - "Mar Nero"

"Mar Nero" - Un debut bine intenţionat...
...dar împlinit doar parţial

Nu întâmplător, la conferinţa de presă a filmului "Marea Neagră" s-a insistat mai mult asupra aspectelor de ordin politico-social ale acestei coproducţii nu tocmai recente (premiera românească a aşteptat doi ani, producătoarea Ada Solomon dorind s-o facă numai când dispunea de toate resursele de timp, energie şi bani necesare unei lansări adecvate). Filmul de debut în zona de ficţiune al tânărului documentarist italian Federico Bondi porneşte de la o întâmplare adevărată (empatia şi solidaritatea dintre bunica lui şi tânăra ei îngrijitoare româncă), de sens totalmente opus valului de prejudecăţi antiromâneşti din Italia şi alte ţări vest-europene. Am vorbit pe larg despre aceste lucruri în articolul dedicat în principal vizionării cu presa, astfel încât acum mă pot ocupa şi de laturile profesionale şi artistice ale filmului - pe care criticii şi gazetarii, cu tact, au evitat să le abordeze prea insistent. Ca să fim cinstiţi, scuza tinereţii şi a lipsei de experienţă funcţionează în acest caz, de vreme ce majoritatea neîmplinirilor filmului fac parte din categoria notoriilor "stângăcii inerente debutului" - şi se remarcă încă de la conceptul originar.
Puternic impresionat de relaţia pozitivă atât de specială dintre bătrâna italiancă severă şi devotata ei angajată la domiciliu, Federico Bondi a ţinut s-o reprezinte cu cea mai mare fidelitate, concepând o poveste doldora de detalii biografice şi situaţionale autentice. Pe bună dreptate, colaboratorii săi Cosimo Calamini şi Ugo Chiti, dându-şi seama că, astfel, scenariul era pândit de un dublu risc - acela al unei prea accentuate individualizări, şi cel al încărcării cu mărunţişuri greu inteligibile pentru cineva din afară - au periat în mare parte toată această sarcină redundantă, dar din păcate au omis (sau poate n-au ştiut cum s-o facă) necesara reorganizare a materialului conform paradigmelor profesionale. Deşi porneşte de la o premisă cum nu se poate mai ofertantă (dacă o italiancă bătrână, bolnavă şi severă e nevoită să-şi angajeze ca îngrijitoare personală tocmai o fată din detestata etnie română? dar dacă acea tânără îi va cuceri inima până la făurirea unei legături de suflet mai strânse decât şi-ar fi putut imagina oricine?), încă de la primii paşi filmul îşi asumă ingratul rol de material didactic despre cum nu se scrie un scenariu. Peripeţiile culese din realitate curg liniar, monoton şi previzibil, fără nici un fel de articulaţii solide, pe formula unui conflict lipsit de orice vlagă. Între cele două femei nu există tensiuni dramatice viguroase, doar simpla asprime irascibilă a bătrânei Gemma (accentuată de văduvie şi de boala chinuitoare), căreia Angela îi opune un stoicism şi o bunătate infailibile; singurele "mici imperfecţiuni" trecătoare din această perioadă incipientă ţin de necunoaşterea limbii, de nişte probleme digestive ale Angelei şi de teama unei sarcini (dezamorsată curând). Păcat că nici unul dintre cei trei autori ai poveştii n-a ştiut nimic despre necesitatea construirii unor noduri tensionale şi răsturnări axate pe principiul elementar al distanţei dintre expectativă şi realizare, care să dinamizeze scenariul şi, totodată, să genereze sensuri substanţiale - propun un singur exemplu, la limita minimei rezistenţe: Angela s-ar fi străduit din răsputeri dar, din cauza unor cusururi ale ei (reale, nu mimate de scenarişti), nu reuşea decât s-o întărâte pe bătrână şi mai mult; lucrurile par să se îndrepte spre o criză iremediabilă; exact în punctul crucial, acel defect al Angelei determină riscul un dezastru iminent, pe care, în disperare de cauză, ea îl rezolvă prompt, fără să stea pe gânduri, printr-un sacrificiu imens - care va fi tocmai începutul redresării în ochii Gemmei. Evident, aceasta e o soluţie didactică şi formulaică - dar reprezintă minimumul necesar; aşteptam de la autori să procedeze nu "aşa", ci mai bine decât "aşa" - dar nu nici măcar "aşa". În absenţa unor asemenea plot point-uri, scenariul nu numai că nu reuşeşte să transmită nici un fel de sensuri majore (deşi îşi propusese cu prisosinţă acest lucru), ci se şi înscrie rapid pe panta unei plictiseli inexorabile.
Ambasadorul Italiei la Bucureşti a lăudat "simplitatea" poveştii - şi, ca să fim drepţi, e scuzabil ca un profan al artei filmului să confunde uneori calitatea simplităţii cu defectul simplismului. De acest păcat se face vinovată şi regia lui Federico Bondi, în genere corectă, fără nici o sclipire sau vreun har deosebit, doar punctată pe alocuri de unele greşeli - în frunte cu schematismul celor două-trei secvenţe-şablon menite să dezvolte lumea imigranţilor români din peninsulă: clişeatice, nereprezentative, lipsite atât de imaginaţie, cât şi de funcţii dramatice (ba mai rău, vorbite sub nivelul de mult răposatei Cântarea României; bine bine, înţelegem că un regisor italian nu poate controla firescul rostirii într-o limbă străină, dar filmul era totuşi o coproducţie, iar pe generic figurează şi o anume Cristina Iliescu, ca asistent de regie; ce-a păzit?).
Ar mai fi de menţionat câteva zone cel puţin confuze sub aspect cronologic - dacă nu cumva tarate chiar de mari inadvertenţe şi pierderi de veridicitate, în frunte cu imensa gafă de a expedia inadmisibil de amatoriceşte tocmai momentul-cheie al filmului: decizia Gemmei de a o însoţi pe Angela în vizita acasă, la Sulina. Nu numai că acela ar fi trebuit să fie decisivul Mid-Point, sau "punctul fără întoarcere", care să propulseze porţiunea finală pe o linie tensională ascendentă, dar de acolo s-ar fi desprins cel mai puternic întregul evantai de semnificaţii ale filmului. Când colo, hodoronc-tronc, ne pomenim cu cele două femei la bordul vaporului, pe braţul Sulina, împingând în buimăceală neveridică tocmai actul trei, al necesarei "rezolvări". Şi, ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, pe ultima sută de metri se mai îngrămădeşte şi un mic incident năuc ce s-ar fi vrut probabil plot point 2-ul, din care mare lucru nu înţelegem, dar vedem imediat că s-a rezolvat cu bine (e vorba de acea figură de uite-popa-nu-e-popa asociată cu personajul Adrian).
Nu excelează nici directorul de imagine Gigi Martinucci, de la care se revendică vreo câteva bâlbe de sharff şi iluminare, iar muzica originală compusă de Enzo Casucci şi Guy Klucevsek, încercând pasă-mi-te nişte experimente şovăielnice prin mixajul lui Mirko Guerra, sună înnebunitor de dezagreabil. Restul compartimentelor, fără a se ilustra nici în bine, nici în rău, se cam pierd în peisajul amorf de ansamblu.
Noroc cu actorii (actriţele mai bine zis), care salvează tot ce se mai putea salva. Dacă Dorotheea Petre nu numai că-şi confirmă talentul cunoscut din anii trecuţi, dar dovedeşte şi o frumoasă maturizare artistică, în schimb Ilaria Occhini e pentru noi, românii, o adevărată revelaţie, în materie de stăpânire cu mână sigură a unei întregi game expresive, de la cele mai detestabile scorpiisme până la unele vibraţii de o nebănuită căldură şi sensibilitate. Vlad Ivanov, în Adrian, e categoric subfolosit - chiar dacă actorul, cu marea sa modestie, a afirmat că anume şi-a atenuat la minimum prestaţia, pentru a nu lua faţa celor două partenere - iar Maia Morgenstern, deşi puţin mai prezentă, nu se justifică nici ea ca opţiune de casting pentru Mădălina. Theodor Danetti, însă, ca de obicei, pune nişte accente de umor caricatural fin perfect dozate pe schiţa de portret a bătrânului Nicolae. În rest, ceva actori italieni corecţi, în frunte cu regretatul Corso Salani, decedat anul trecut.
Din răspunsurile evazive pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, de la conferinţa de presă, am dedus că rolul părţii române a fost minim, astfel că cei ce au şansele cele mai mari de a învăţa din toate aceste greşeli proprii rămân colegii noştri italieni. Chiar le-o doresc din suflet, fiindcă Bondi pare totuşi să promită, cu condiţia de a şti să primească eficient criticile - şi, în orice caz, merită recunoştinţa noastră fie şi numai pentru că, prin acest film, se erijează în rolul de avocat pro-român în reţelele cinematografice apusene. Tot e ceva...

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14-15 septembrie, 2010
Bucureşti, România