Cinemagia Forum - "The Expendables"

"The Expendables" - Nici o scofală
Altă dudă-n altă budă

Plăceri vinovate? E un ipocrit cine susţine că n-are, că gustă numai cordon bleu şi nici mort nu s-ar atinge de-un rinichi în sânge, că zaibăru-i pute şi citeşte numai Proust, sau că l-a-nţărcat coana mă-sa cu Tarkovski. Numai în ultimii ani am savurat din plin destule dezvoltări de acţiune meseriaş lucrate, ca "Transformers", "Death Race", "Die Hard IV", "Shoot 'em up!" sau "Wanted". Totul e să fie bine făcute - în asta stă onestitatea unui blockbuster de vară.
"The Expendables" oferă un exemplu grăitor de cum nu se face. Cu ani în urmă, am văzut un film admirabil de Sidney Lumet, după un roman poliţist celebru (deci, în principiu cam toată lumea ştia deja ce şi cum), care aduna o distribuţie de zile mari - numai actori de compoziţie şi conţinut unul şi unul, aleşi anume ca să se simtă bine împreună, în vagonul ăla din Orient Express, şi din chimia lor să iasă un recital multiplu. Exact pe dos face aici şi sărăcuţul Sylvester Stallone (sărăcuţ cu duhu', nu la pormofel, că milioanele curg gârlă) - îşi adună prietenii şi zice: "Bă, ia hai să ne-o tragem - da' ştiţi, aşa, naşpa de tot!" Dacă-i punea să se desţolească la curu-gol şi să se ia la trântă-n noroi zău că era mai onestă treaba.
Scenariul (Sylvester Stallone plus Dave Callahan - adică Sly i-o zîs: "Dave, no taci şi scrie!" şi iel o scris...) e ceva de nu se poate. Din capul locului, povestea e schematică şi învechită rău - un biet pretext de bubuială: nişte căcănari de la C.I.A. au adus la putere un general paranoic într-o insuliţă din Caraibe, şeful acţiunii a luat-o pe cont propriu şi acum vrea să prefacă insuliţa într-un colhoz de produs droguri pentru piaţa neagră din S.U.A., aşa că foştii lui stăpâni trimit un comando să-l mătrăşească pe generalul-marionetă. Restu-i îmbârligături.
Şi ce mai îmbârligături, frate! Zeci de zorzonele fără nici un Dumnezeu dramaturgic, cel mult reluând prost câte-un clişeu mort de mult (ca subplotul cu fata generalului care vrea democraţie - şi pe Sly să-i break her cherry drept cireaşă de pe tort), grămădite de-a valma, alternativ cu burţi şi lungimi în care pur şi simplu uiţi unde eşti şi te ia gândul la ale tale - după care zbang te trezeşti că ăia iar se caftesc şi nu mai pricepi nimic. Unde nu se bat, ritmul narativ curge trenant - iar când începe câte-o ciomăgeală, cată a recupera prin accelerări de imagine de-alea de-ţi iau ochii (ca-n ridicolul "300" - sau, mai în ograda stalloniană, "Rambo" hăl di-al patrulia). Măcar de i-ar fi lăsat în pace, că la coregrafia combativă nu stau rău - e cam singurul capitol onorabil al întregii pelicule; mi-a plăcut secvenţa din mijloc, când Sly şi Jason Statham îi culcă-n ţărnă pe ăia care vin la ei pe deal, şi aia când, într-un ocol pe-acasă, Jason face la fel cu gaşca stricatului ăluia care i-a ştampilat fosta/viitoarea iubită.
Din păcate, imediat după faza de pe deal, filmul o ia pe arătură definitiv. Întoarcerea din zbor cu avionul, ca să le facă ţăndări debarcaderul şi le-arate lor cu cine au ei de-a face, deşi spectaculoasă, e de-o puerilitate flagrantă - şi de-acolo, lucrurile merg tot mai jos şi mai în jos. Totul are un aer de film-commando din anii '70 - da' nu-s sensul de "retro" sau "vintage", ci eminamente de "obosit". Urmăririle cu maşini sunt decupate haotic (cel mai adesea, nici nu mai ştii cine pe cine fugăreşte), iar atacurile supralicitează până la saţietate - cel mai ridicol e compusă lupta finală, lungită cââât o zi de post, unde vreo zece minute se-ntâmplă doar două lucruri, alternativ: ei omoară soldaţi printre explozii, nemernicul fuge spre elicopter cu cosânzeana ostatică; ei mai omoară zece soldaţi, ăia doi mai fac doi paşi; ei mai puşcă cinci soldaţi, ăilalţii teleap-teleap; ei mai rad vreo cinşpe, ăia hop peste-un şanţ; ei mai fut trei-patru, ăia ţup prin flăcări... Nu mai spun că, într-un cadru, fătuca scapă din mânuzda căpcăunului şi-o ia la fugă spre Stallone - da' nu-i nimic, că peste cinci secunde, iar e prizoniera căpcădoiului; şi multe alte asemenea exemple de băgat picioarele-n racord, în logică, în tot ce ţine de meseria cinematografică-n general.
Iar dacă tot era vorba să facă un film "dă casting", apăi daţi-m' voie, dragilor, c-aşa o galerie de personaje supte din deget rar am mai văzut. Contururi vagi în creion, în care s-a stropşit din tuburi de guaşă. Pe lângă Stallone, Satham, Jet Li, Randy Couture, Steve Austin - adică ăi de fac treaba - se mai zbânţuie prin jur Dolph Lundgren, în rolul trădătorului care-i dă-n gât, ei vitejeşte-l omoară-n luptă, iar la sfârşit pupat piaţa endenependenţi că ce să vezi a avut zile şi las-că-i băiat bun săracu'. Mickey Rourke, cu aplomb cum îl ştim, nu fac absolut nimic special în rolul amicului la care se tatuează ei printre misiuni. Eric Roberts, barosanul C.I.A. care-l manipulează pe general, e de-o subţirime siderantă, dar recuperează-n ultimele cinci minute de film (şi de viaţă) - când, cu piştoala aţintită spre Stallone, îi explică-n amănunt tot ce-a vrut el şi-a făcut şi-a dres, ca să nu moară ăla prost - în schimb, să moară el de prost, c-aşa are timp colegu' Sylvestrului s-ajungă şi să-l găurească multiplu pe el însuşi. David Zayas e cel mai insipid şi fals dictator militar hispanic din câţi s-au face fost văzut vreodată pre pânză, iar junioara-i e una, Giselle Itié, care mai mult prin seriale mexicane de televiziune şi-a făcut mâna şi sper să se-ntoarcă tot acolo. Charisma Carpenter are şi ea mult TV la activ, da' charismă zero (nu ştiu ce-o fi avut mă-sa-n cap când a botezat-o, da' a dat-o-n bară di granda).
Chiar şi cine n-a văzut filmul ştie deja că faza cu Bruce Willis şi Schwarzenegger e o ţeapă - d-aia, de la obraz! Ambii doi apar la-nceput într-o secvencioară pusă anume la misteaux. Încaltea Bruce, are şi el un rostuleţ, adică-i ăla care-i zice lui Stallone "Fă cutare, că d-aia de plătesc" - dar Schwarzy vine efectiv ca să plece, după un minut în care se tachinează cu Sly pe tot felul de trivia extrascenaristice. Tot în acea secvenţă, se mai comite o gafă de zile mari - Bruce îl previne pe Sly: "Să nu dea Dumnezeu cel sfânt să vrem noi sânge, nu pământ..." Nu, pardon, că asta-i din Adrian Păunescu... Deci, cum zice: "Să nu dea dracu' să luaţi banii şi s-o-ntindeţi, că eu şi oamenii mei o să vă prindem şi-n gaură de şarpe!" Aşa ceva se cheamă "puşcă cehoviană". Când, însă, se numeşte "praştie stalloniană", poţi fi sigur că-n tot filmul n-o să mai auzi de ea. Cum a băgat-o, aşa a şi uitat-o.
Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru titlu - altă gogoriţă. Cică "The Expendables" - adică: "Expendabilii", "Cheltuibilii", "Dispensabilii" (fără "In", că-i vară), "Ăia de care te poţi lipsi", "Ăi de-i trimiţi la moarte ca să-ţi dea ţie bine..." Nu vă aşteptaţi la vreo mânărie ca-n "Rambo II" (unde, într-adevăr, eroul fusese trimis la sacrificiu) sau ca-n "The Losers" (aceeaşi reţetă, deşi făcută prost). Aici, nici nu se pune problema - şi oricum nu s-ar fi pus, de vreme ce ai noştri-s aşa de babani, că trec prin armăţica insuliţei ăleia ca prin brânză, nici măcar vreo aşchie de la explozii nu le intră-n cur. La fel ca jumate din numele mari de pe afiş, şi titlul e pus tot la derută - adică, altă dudă-n altă budă.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 august, 2010, h. 8:30-9:13
Bucureşti, România