Cinemagia Forum - "Requiem"

Un Tanacu din Tara Nemteascä - "Requiem"
Si totusi, te urmäreste...

Actiune si reactiune: träim vremuri în care se confruntä numeroase tipuri de extremisme polarizate, printre care si dihotomia majorä între ateism si credintä. Pe de o parte, asa cum spuneau încä de mult prorocii, face ravagii materialismul mai mult sau mai putin dialectic, dar sigur amoral si aspiritual, menit sä submineze nu numai institutia bisericii, ci si fibra celei mai intime si mai profunde credinte. Pe de altä parte, religia ca formä înregimentatä a relatiei dintre om si Dumnezeu, väzându-si asediate decisiv bastioanele seculare (în sens atât temporal, cât si profan) ale dogmelor si doctrinelor, continuä sä opunä rezistentä cu fanatismul celui mai feudal obscurantism. Si, asa cum se întâmplä de regulä în asemenea situatii, spirala se amplificä încontinuu, hränindu-se din ea însäsi. Riscul nu este acela ca oricare dintre cele douä rele sä învingä (variantä oricum exclusä), ci ca perpetuul räzboi dintre ele sä sfârseascä prin a mäcina iremediabil fiorul autentic al credintei, prins la mijloc.
În aceste conditii, nu e de mirare cä unul dintre cele mai controversate fenomene religioase, exorcismul, continuä sä tinä prima paginä a ziarelor de la un an la altul. Are toate motivele. Prin definitie, "cabala bigotilor" respinge stiintele în general, si psihologia în particular, tocmai pentru cä aceastä acutä si pätrunzätoare disciplinä de studiu îi atacä frontal terenul propriu predilect: mintea omeneascä. Una dintre sperietorile milenare ale clerului erau "demonii" - eficienti si versatili, demonii räspundeau prompt la apel ori de câte ori biserica rämânea în panä de argumente, pentru a rezolva toate problemele. Era asadar firesc ca identificarea atâtor fenomene clinice, cum ar fi epilepsia, schizofrenia, paranoia, si multe altele, sä fie fost privitä de stabilimentul religios ca o amenintare gravä la adresa autoritätii sale asupra unor zone întinse ale comunitätilor omenesti.
Prin urmare, partea rationalä a bisericii, în spetä Vaticanul, a avut grijä sä reglementeze riguros practica demonologicä, dispunând de câteva decenii încoace cä ritualurile se pot oficia numai de cätre exorcisti specializati, cu aprobare episcopalä expresä, dupä ce o anchetä detaliatä, din partea unei comisii bisericesti si medicale reunite, eliminä orice posibilitate ca manifestärile prezumptivului "posedat" sä aibä explicatii de naturä clinicä. Nu mai demult de 1999, Papa Ioan Paul a II-a a îndrumat o revizuire a Rituale Romanum "De exorcismis et supplicationibus quibusdam", iar Papa Benedict al XVI-lea continuä sä supervizeze desfäsurarea exorcismelor în conditiile aceluiasi strict control.
Si totusi, exorcismele "artizanale", desfäsurate dupä ureche, pe principiul tälâmb cä "credinta nu poate gresi niciodatä", continuä sä facä de la un an la altul nenumärate victime. De regulä, majoritatea covârsitoare a bolnavilor mintal sau neural supusi acestor bombardamente rituale suferä agraväri accentuate ale maladiilor - si, în cazurile cele mai extreme, chiar moartea, ca în notoriul caz al cälugäritei de la Tanacu, asasinatä prin torturä sub pretextul aplicärii unui ritual pe cât de anacronic, pe atât de iresponsabil, sau într-al studentei germane Annelise Michel, care în 1976 a sucombat malnutritiei si epuizärii, dupä o serie prelungitä de asa-zise "exorcizäri" executate la comanda familiei. Nu putem uita nici infernul de la asa-zisa "mänästire Sihästria", cu exorcismele ei pe bandä rulantä, în fata camerelor video de la actualitäti (cine stie câti bolnavi si-au gäsit mai târziu sfârsitul, dupä ce apostatii în sutane le-au agravat iremediabil stärile patologice).
Revenind, cazul Annelise Michel, mentionat mai sus, constituie suportul real al filmului lui Hans-Christian Schmid, dupä un scenariu de Bernd Lange - o productie plinä de calitäti, si de o utilitate imperativä în acest început de mileniu, dar totodatä marcatä si de incertitudini. Sub semnul unei viziuni regisorale mai coerente, "Recviem" ar fi avut sanse certe sä devinä un mare film-meditatie despre practica exorcismelor, în traditia nu neapärat a spectacularului "Exorcist" al lui Friedkin, cât mai ales pe urmele "Diavolilor" lui Ken Russell, ale lui Jerzy Kavalerowicz cu "Maica Ioana a îngerilor" si, mai recent, ale "Exorcismului lui Emily Rose", de Scott Derrickson - film inspirat din tragedia aceleiasi Annelise Michel.
Eroarea de pornire a viziunii adoptate de Lange si Schmid constä în absenta unei optiuni clare. Pornind de la cazul tinerei Michel din Klingenberg, filmul construieste un context fictiv, în care protagonista poartä numele codificat sträveziu Michaela Klingler - astfel încât sä ne fie clar despre cine e vorba. De altfel, un insert ne anuntä încä de la început cä, desi personajele sunt fictive, actiunea se inspirä dintr-un caz real. Rämânând sub semnul acestei perpetue soväieli, scenariul nu face decât sä etaleze în amänunt o situatie stationarä, färä a ajunge la nivelul construirii unei povesti - în pofida unei clare desfäsuräri în timp: Michaela (Sandra Hüller) e admisä la facultate si, sfidând decizia habotnicei sale familii catolice, îsi începe studiile. Curând, însä, confruntarea cu lumea realä, în urma acestei iesiri din coconul dezumanizat al cäminului pärintesc, se dovedeste traumaticä pentru sistemul ei nervos oricum afectat de epilepsie. Conditionatä sä interpreteze totul în cheie misticä, boala Michaelei ia forma unor "voci" si "chipuri" care-i agreseazä credinta, atribuite neîntârziat demonilor. În pofida ajutorului pe care se sträduiesc sä i-l dea buna prietenä Hanna (Anna Blomeier) si iubitul Stefan (primul si singurul din viata ei - Nicholas Reinke), Michaela nu face fatä acestui sistem prea complex de solicitäri extreme. Se repliazä în celula familialä, acceptând seria ritualurilor de exorcizare. Insertul final ne înstiinteazä cä, nu peste mult, subnutritia si epuizarea îi vor fi fatale.
Dupä cum se vede, reperele dramaturgice ale scenariului sunt abia schitate. Asa ceva ar fi fost suficient dacä filmul opta explicit pentru o formulä mai mult sau mai putin documentarä (care, de altfel, se simte prezentä tot timpul pe sub transparentul strat de fictiune). În schimb, o datä ce s-a încumetat sä-si creeze propria poveste, scenaristul ar fi trebuit sä-i urmeze regulile pânä la capät. Ca atare, desi intens si dramatic pe tot parcursul, filmul ajunge curând sä treneze. Situatiile prezentate succesiv încearcä zadarnic sä creeze acea acumulare de tensiune care, într-un târziu, va duce la abandonarea studiilor si recäderea în infernul casnic. Finalul rämâne derutant si neîmplinit, iar insertul care anuntä moartea fetei nu-l potenteazä decât la nivel formal.
Din päcate, aceste erori sunt fundamentale si reteazä definitiv orice sansä ca filmul sä se impunä categoric. Din fericire, ele sunt compensate, atât cât era posibil, la nivelul regiei, al imaginii, si mai ales al interpretärii. Hans-Christian Schmid opteazä pentru o viziune modernä de realism frust, cu stângäcii tolerate sau chiar studiate, filmäri din mânä, miscäri de camerä spontane, urmärind mobilitatea actorilor, si compozitii neortodoxe, adesea cu amorse de obiecte care sporesc dramatismul nelinistitor al imaginii. De remarcat inspirata înscriere în timp (sau, mai bine zis, extragere din timp) a povestirii: rämânând fidel plasärii ei în anii '70, autorul recurge la numeroase elemente cu câte zece-douäzeci de ani mai vechi (märci de autoturisme, articole vestimentare, etc.), sub justificarea obiceiului provincialilor germani de a fi foarte pästrätori cu lucrurile lor, astfel încât sä confere povestirii o aurä de atemporalitate. Acelasi efect îl obtine si ambianta sezonierä - toamnä si iarnä senine si uscate, sugerând un deprimat "no man's time" ca fundal pentru acest tip de tragedie regäsitä în toate epocile, dar niciodatä mai anacronicä si mai aberantä decât în prezent.
Este remarcabilä Sandra Hüller, o tânärä actritä de teatru aflatä la debutul cinematografic, care compune portretul Michaelei Klingler în tuse sobre si sigure - priviri discret expresive, intonatii vibrante färä ostentatie si, desigur, turul de fortä al momentelor de isterie epilepticä, studiate sârguincios (în mäsura în care o permite aceastä boalä caracterizatä prin cea mai largä gamä de manifestäri singulare si atipice din câte se pot imagina). Aläturi de ea se impune Imogen Kogge, în rolul Mariannei - mama tortionarä-si-ucigasä färä voie, care-si sacrificä odrasla pe altarul unei credinte degenerate pânä la autonegare. Actrita îsi foloseste cu mäiestrie fizionomia stereotipä ca suport pentru o mascä a rigiditätii inflexibile si a dezumanizärii prin märginire intelectualä. Îi oferä un pandant credibil Burghart Klausner - Karl Klingler, un tatä ineficient de prea blând ce e, care se sträduieste sä-i ofere fiicei sale mäcar putinä întelegere umanä si, în final, nu-i în stare decât sä asiste neputincios la jertfirea ei ritualä.
Toate aceste calitäti fac ca, asa cum am spus, filmul sä-si depäseascä în cea mai mare mäsurä realist posibilä neîmplinirile de fond analizate anterior. Impactul si utilitatea lui de bazä constä tocmai în claritatea cu care expune aceastä confruntare ireductibilä, aceastä aläturare ucigasä între dogmä si boalä. Chipurile si intonatiile bigotilor care chinuiesc încontinuu fata suferindä de epilepsie cu incantatiile lor robotice devin de la un moment dat de-a dreptul insuportabile, iar spectatorul percepe palpabil agravarea bolii - existä câteva momente în care ai senzatia cä, în fata unora ca ei, chiar si sänätos sä fii, în curând vei contracta o schizofrenie paranoidä de toatä frumusetea. Iar reprosul mut din privirile lungi si täcute ale Sandrei Hüller, mielul inocent dus la täiere de prostia omeneascä, ne urmäreste mult timp, atât din cadrele filmului cât si din imaginea sobrä si de bun-gust a afisului (parcä amintindu-ne cä, dintre räutate si prostie, a doua e cu mult mai periculoasä - tocmai pentru cä e infinitä). Da - ne urmäreste... si ne face sä reflectäm la cuvintele lui Albert Einstein, care printre multe altele a mai spus si cä:
Stiinta färä religie e oloagä.
Religia färä stiintä e oarbä.
Calea de mijloc, as zice, este aceea care se numeste a credintei.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
22 martie, 2007
Bucuresti, România