"A Prairie Home Companion"
 

Moartea Domnului Altman - "A Prairie Home Companion"
A fost sau n-a fost... mare?

Asa se îmbätrâneste si se trece în eternitate, ca un Maestru.
Din 1951 si pânä anul trecut, pe parcursul a cincizeci si cinci de ani, a fäcut nenumärate filme. Da, "nenumärate", pentru cä au fost atât de diversificate, ca lungime si gen de productie, încât cuantificarea e foarte dificilä. Punând la socotealä si diversele seriale de televiziune (inclusiv celebrele "Alfred Hitchcock Presents" si "Bonanza") cärora le-a regisat unele episoade, filmografia lui Robert Altman ar însuma optzeci si opt de titluri, printre care celebrele "The James Dean Story", "M.A.S.H.", "Brewster McCloud", "The Long Goodbye", "Thieves Like Us", "Nashville", "Bufallo Bill and the Indians" (aka "Sitting Bull's History Lesson"), "Three Women", "Popeye", "Vincent & Theo", "Prêt �* porter", sau "Kansas City". A lucrat non-stop, acoperind toate perioadele devenirii cinematografului american, de la buimäceala lâncedä din jurul lui 1950, trecând prin revolutiile efectelor speciale si ale mijloacelor de expresie, peste generatia furiosilor Coppola, Kubrick, Bogdanovich, Nichols, Woody Allen, si pânä în prolixa näucealä a acestui început de mileniu, când un cinematograf în care totul e posibil încä habar n-are încotro sä-si îndrepte estetica, acum dupä ce tehnica nu-i mai impune nici o limitä.
În acest context, bätrânul întelept, într-a cärui operä au convietuit printr-un incredibil de armonios paradox clasicismul si non-conformismul, traditia si individualitatea, spiritul conservator si curajul revolutionar, limpezimea si bizareria, îsi ia rämas bun de la lumina ecranului printr-o operä de o simplitate si rotunjime surprinzätoare - cu atât mai mult, cu cât filmul se urmäreste cu sufletul la gurä de la cap la coadä, desi nu constä decât în cântece, dialoguri si câteva gaguri pe ici, pe colo. Dar dincolo de toate acestea pulseazä o substantialä atmosferä, iar materia umanä care le dä chip constä într-o galerie de personaje vii si tangibile, fermecätoare si ridicole, fascinante în umanitatea lor. Bolnav de cancer cu complicatii în faza terminalä, väzând efectiv cum Doamna se apropia sä-l ia cu sine, Altman a däruit lumii un rämas bun robust si consistent, la fel de vital cum a fost el toatä viata, si färä pic de desuetudine.
"A Prairie Home Companion" (sau "The Last Radio Show") este, la rândul lui, un film despre moarte. Despre moartea ca trecere, despre încheieri si noi începuturi. Si despre radio. Si muzicä. Si oameni. Celebrul program radiofonic "A Prairie Home Companion" dä ultima reprezentatie, înainte ca teatrul de unde avea loc emisia sä fie demolat de compania ce a cumpärat terenul, pentru a face în locul lui o parcare. Pe parcursul celor douä ore ale ultimei emisii, artistii îndrägiti de o întreagä generatie de ascultätori cântä si glumesc, ca si cum sabia lui Damocles n-ar pândi suspendatä deasupra capetelor lor. Toti sunt bätrâni si tineri în acelasi timp - voci încä proaspete, pe care radioul le-a pästrat în afara timpului, chipuri "coapte", pe care machiajul si tunsoarea încä le mai pot face sä parä juvenile de la distantä, si trupuri pe ultima sutä de metri, gata oricând sä facä un stop cardiac în cabinä. Funesta misiune îi revine unui mosneag cu breton si plete adolescentine albe ca zäpada, Chuck Akers (L. Q. Jones), care dupä ce cântä pentru ultima oarä se retrage în cabinä, pentru a-si astepta iubita, cu sticla de bäuturä, pantalonii în vine si ascultând o romantä. Astfel îl gäseste "Femeia Periculoasä" (Virginia Madsen), o blondä enigmaticä în pardesiu alb, imaterialä si omniprezentä - Moartea ca Înger. Curtatä insistent de onctousul Guy Noir (Kevin Kline), managerul-narator, Angelica Doamnä cu... Trenciul se va îndupleca sä-l ia pe lumea cealaltä si pe Domnul cu... Securea (Tommy Lee Jones), executorul venit sä închidä teatrul, cândva un tânär cu veleitäti de rocker ratat, acum un puritan fundamentalist care nu consumä decât "apä färä lämâie sau gheatä"). Dar asta nu schimbä nimic, un alt emisar al firmei va sosi, iar programul din seara asta rämâne cu adevärat The Last Radio Show. Tipul de radiofonie retro, cu melodii western si country, despre prerii si Mississippi, cu glume pudic-sexuale si dulci-condimentate complicitäti cu publicul, e revolut. Artistii se duc, ascultätorii îi urmeazä - sau invers. Cercul se deschide si se închide la loc într-un bistro amenajat într-un travai pe veci oprit - ca fotografia îngälbenitä de vreme a unui moment din cultura americanä cotidianä ce nu va mai reveni...
Douä cupluri revin cu insistentä, sustinând aproape tot spectacolul: Dusty si Lefty (Woody Harrelson si John C. Reilly), cei doi cowboys care cântä western si spun bancuri porcosele, si
surorile Yolanda si Rhonda Johnson (Meryl Streep si Lily Tomlin), douä pustoaice bätrâne si candide cu zbenguieli sprintare la microfon, si o neverosimilä capacitate de a bârfi în cabinä. Nu întâmplätor, e prezentä si fiica Yolandei, Lola (Lindsay Lohan), care la cei optsprezece ani ai ei e preocupatä numai de sinucideri, si debuteazä la microfon în ultima searä a emisiunii, cântând despre asfixierea cu monoxid de carbon. Regisoarea tehnicä, Molly (Maya Rudolph), e gravidä (nu se stie cu cine), va naste la un moment dat (nu se stie când - dar la un moment dat mimeazä un început de travaliu, ca sä-i dinamizeze pe ceilalti). Caruselul se învârteste în clinchet de zurgäläi, zdrängänit de banjo si muget de sax, a nastere si a moarte, a viatä si iar a viatä - toate ciclice, toate suprapuse.
În simplitatea sa structuralä, construit mai mult pe treptele unei dramaturgii a sentimentelor si a amintirilor, scenariul lui Garrison Keillor (care duce filmul pe umeri si ca actor, în propriul säu rol), curge lin si firesc, färä nici un hiatus, acumulând pe nesimtite tensiuni emotionale. La brat cu Îngerul Mortii, Robert Altman filmeazä aceastä poveste trepidant-încremenitä cu mâna lui sigurä dintotdeauna, plimbând dezinvolt aparatul peste scenä, prin culise si printre cabine, citind tandru personajele, urmärind liniile afective si, mai ales, plutind pe acordurile cântecelor care se succed ca un liant perpetuu, din verigi melodice înläntuite. Umorul e cald si vibrant, pornind de la text pentru a se regäsi în lucrul cu actorii si în perspicacitatea aparatului (mânuit de Edward Lachman) care le surprinde cele mai subtile nuante. Cadrele sunt compuse atent si dinamic, suprapunând dinamismul vioi al momentului peste nostalgia poeticä a fundalului. Montajul lui Jacob Craycroft taie abil pe frazele muzicale, însufletind si mai mult scena, sau alternând-o dramatic cu culisele si cabinele. Pe scurt, o echipä de profesionisti demonstrându-si virtuozitatea nu pentru a da stare de real unor extraterestri pusi sä ne präpädeascä, ci unei povesti duios umane paginate de un monstru sacru care s-a hotärât sä se ducä si el sä moarä putin.
Nu-mi pot reprima tendinta de a face o trimitere la Scorsese ("The Last Waltz"), care în 1979 fixase pe peliculä într-o cheie similarä ultimul concert al formatiei The Band. Sau la Bob Fosse, cu al säu "All That Jazz" - în care, ca si aici, Moartea apärea sub chipul unei frumoase blonde în alb (Jessica Lange), asteptând sä îmbrätiseze un muritor ce-si sublimase întreaga viatä în artä. Sau, de ce nu, chiar si la al nostru Corneliu Porumboiu, care cu un an în urmä s-a aplecat si el asupra unei emisiuni (de televiziune) în timp real, pentru a o aduce pe ecran, în "A fost sau n-a fost", cu aceeasi caldä omenie.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 februarie, 2007, h. 18:15-19:13
Bucuresti, România

D: I think my wife died.
L: Why do you think that?
D: Well, the sex is still the same but the dishes are stacking up.

:D

Am avut multa vreme o oarecare retinere fata de Altman, dupa ce primul film pe care l-am vazut "semnat" de el a fost odiosenia aia cu Dr T. Nu spun ca intre timp as fi vizionat toata colectia filmelor sale, dar am vazut Gosford Park acuma doi ani, Praire Home Companion cam acuma o luna ( m-a incantat prin anumite momente/replici cumva extraordinar de potrivite si expresive) si The Player mai recent , acesta din urma fiind absolut delicios din mai toate punctele de vedere.

Vazand-o insa pe aia mica si urata despre care scrie toata america de nord fara canada si amintindu-mi ce scrisoare bizaro-faracreier a scris dupa moartea lui Altman, n-am putut sa nu ma gandesc cat l-ar fi amuzat pe maestru in sine.

muzica [country] e imposibila, i'm afraid
mi-a placut mai mult KANSAS CITY, cu jazz & big bands

Country rules! 8)

In doze ponderate. :happy:

Trecand peste bancurile de mai sus, care sunt f. funny si sanatoase, A prairie home companion mi s-ar parea un film excelent daca as trai in preerie. Am ramas uimit cand, dupa ce am vazut filmul ca avanpremiera la suita celor mai bune zece filme din 2006, toata lumea s-a declarat impresionata si emotionata pana la lacrimi de acest ultim film al lui Robert Altman.

Eu fac parte dintre cei mai putini sensibili la nostalgii si regrete, iar faptul ca omul a murit la scurt timp dupa terminarea filmarilor mi se pare total irelevant: A Prairie Home Companion aka Ultimul radio show nu e deloc un cantec de lebada. Maestrul nu face decat sa reambaleze formula sa magica din ultimii ani, de a arunca pe ecran multi actori buni/celebri, transformand arta de a spune povesti intr-un efort strict organizatoric, acela de a coordona si sincroniza (extrem de exact) orgoliile unor Meryl Streep, Kevin Kline, Lily Tomlin, Lindsay Lohan, Tommy Lee Jones, Virginia Madsen sau John C. Reilly.

Sau, cine stie, poate ca sunt eu mai putin sensibil la numerele muzicale din film? La prezenta deloc diafana si (cel putin din punctul meu de vedere) deloc ingereasca a Virginiei Madsen? La prea lungile rememorari si vaicareli ale lui Streep-Tomlin? La ifosele lui Lohan? La jocul exagerat al lui Kline? Nu cred. Cred doar ca am vazut acest film extrem de detasat de amanunte separate de ceea ce inseamna el ca atare si de celelalte filme ale lui Altman. Oricat de potrivit ar fi in ceea ce priveste sincronizarea cu destinul regizorului, A Prairie Home Companion, film despre sfarsit prin excelenta si refuzul/nerabdarea de a-l accepta, mi s-a parut dezordonat si lalau, zgomotos si fals, lent si mult prea afectat.

Nu mai e nimeni de aceeasi parere ca si mine? :)

NU!

Preeria face parte din seria filmelor 'usoare' ale lui altman, alaturi de pret a porter sau cookie's fortune, departe de impactul clasicelor nashville sau short cuts. in limitele astea autoimpuse mi se pare ok ca stil si intentie: o noua proba de talent, un nou exercitiu de virtuozitate. nu pot spune ca un film este prost doar pentru ca am o idiosincrasie la muzica country

cinematografia lui altman nu este efort organizatoric, ci exact contrariul. exista in momentele de improvizatie ale actorilor ceva ce nu poate fi atins nici de scriptul cel mai subtil si inteligent. libertatea pe care regizorul o ofera 'vedetelor' este rasplatita cu momente de magie, in asta consta fascinatia filmelor sale

DA!

ETE NA!

Se zice: ETE POFTIM!
Sau: UITE NA!
Sau (ideal): PRIVESTE POFTITI VA ROG!

stefando, papusha, accepta k uneori poti s-o dai in bara cu verdictele...
toata lumea o mai da in bara!
cu exceptia mea 8)

ASA E!





(whispering):
Adicä tu dai sau în poartä, sau pe lângä. ;)

1. mersi pentru apelativ, mi-a inseninat ziua, ba chiar weekendul :P
2. n-am dat-o deloc in bara cu verdictul meu. pur si simplu mi-am zis parerea. filmul lui altman m-a dezamagit si asta se intelege f. bine din ceea ce am scris mai sus.
3. adica cum, exista o singura parere corecta cu privire la un film? HA! e o tinta spre care tinzi si pe care din nebagare de seama o poti rata? HA! e Altman si trebuie sa-ti placa doar pentru ca e Altman? HA! voua v-a placut, foarte bine, treaba voastra. Mie nu mi-a placut si gata!

da.
s vd k n-ai citit cartea mea ;)
iar din cealalta carte - ac axioma: oricine are dreptul sa-si spuna parerea, dar nu trebuie tinut cont d parerea oricui.

am rasfoit-o cu mare atentie si am gasit multe articole pe care le citisem de-a lungul vremii in diverse reviste si pe diverse site-uri. Asa ca n-am mai stat sa forez dupa piece-urile necitite :) Poate imi dai mai multe amanunte. De exemplu un numar de pagina? :P

Revenind la ce ai zis mai sus, de parerea mea o sa tina cont cei carora nu le-a placut filmul ;). Si te asigur ca nu sunt putini, numai ca au preferat sa taca pana acum, surprinsi probabil de cei care declara sus si tare ca s-au indragostit de... show. Nu te surprinde ca filmul e de o saptamana in cinematografe si totusi nimeni nu-si da cu parerea despre el?

a prairie home companion poate fi citit pe mai multe niveluri:
- ca biografie a autorului, rememorare stilistica, tematica si de gen.
- ca exercitiu cinematografic autoreferential,
- ca desfasurare narativa propriu-zisa.

un film soft (cu toate ca e concentrat, condensat), unul dintre putinele filme depe ecranele noastre din ultima vreme pe care l-as numi ''perfect pentru duminica dupa-amiaza'' - un film de familie, cald si imbietor, elegant, prin toate acestea fermecator - chiar daca are in peisaj... moartea!
in film se desfasoara country la superlativ Meryl Streep, Woody Harrelson...
Kevin Kline e un superdetectiv adus din clasicele filme noir - vezi si numele lui. iar monologurile-i sint delicioase, precum e si imaginea si constructia intregilor scene narate din off de detectiv.
Tommy Lee Jones are un rol spectaculos (ca rezonanta interna!) de numai cateva secunde.
toti actorii sint pusi in situatii inedite.
apare si un inger wendersian.
si e mult umor si mult talent in facerea acestui film!

"Anityme", cu oki acoperiti. ;) :lol:

e reconfortant sa gasesti si astfel d pareri venind din partea unor tineri (gionloc esre - practic - aproape d virsta lui stefando!), demonstrind inteligenta, sensibilitate si un 'radar' fin in detectarea valorii :P
mi-a placut mult kestia cu 'ingeru wendersian'!

JL este cu aproape un an mai mic decat mine ;)

nimeni nu-l admira pe altman mai mult decit mine [dr locke poate sa confirme] da' nu m-as arunca chiar atit de departe cu laudele la adresa lui prairie...
totusi, cred ca stefando critica filmul for the wrong reasons. mie mi-au parut amuzante dialogurile streep-tomlin, onstage si backstage. apoi, nu e chiar lipsit de semnificatie faptul ca altman a murit la scurt timp dupa. ultima reprezentatie este si ultimul film, cel mai iconoclast regizor de la hollywood isi ia adio de la cinema cu un exercitiu nostalgic de recuperare. de-aia stilul autoreferential, revizitarea in alt registru a unor teme si preocupari anterioare. piesele country amintesc de nashville, guy noir e o versiune parodica a lui phillip marlowe, crimele care incheiau cinic clasicele images sau short cuts sunt inlocuite de un accident si o moarte naturala, vegheate discret de ingerul "wendersian"

la un moment dat muzica a inceput sa ma enerveze. asta e singura mea obiectie. subiectiva, dar valabila