Revista presei culturale
 

asa cum v-am promis, pun aici interviul cu Umberto Eco, tradus de mine pt confortul vostru. e lung, dar merita, mai ales ca, la un moment dat, e vorba si despre febletea mea (a noastra) Monica Bellucci.


Umberto Eco despre istoria si perceptia frumusetii
sau Ce au in comun Venus din Milo si Monica Bellucci?

- Domnule Eco, ati putea sa-mi spuneti ce chip feminin poate fi considerat simbolul frumusetii absolute?
- Nu va pot raspunde, din pacate, la aceasta intrebare.
- Dar cine credeti ca este mai atragatoare: Venus din Milo sau Mona Lisa?
- Va spun sincer ca n-as invita la cina nici pe una dintre ele. Nu cred ca am gasi destule subiecte pentru o conversatie. Venus, dupa gustul meu, arata prea muschiuloasa, iar Mona Liza ar putea trece drept un travestit. Daca mi s-ar oferi posibilitatea sa merg la o intalnire cu un personaj feminin din istoria artei, as alege-o pe ducesa Uta din Naumburg. Statuia acesteia, datand din epoca goticului timpuriu, impodobeste catedrala orasului german.
- Si cum ati explica aceasta alegere?
- Foarte simplu: ma atrage gratia ei stralucitoare, ovalul fetei, privirea care scruteaza departarile...
- Dar ce-mi puteti spune despre Claudia Schiffer?
- Daca intrebarea Dvs. contine si o cat de vaga referinta la preferintele mele sexuale, atunci prefer sa nu va raspund. Lucrul acesta nu va priveste, la fel cum nu-i priveste nici pe cititorii cartii mele, Istoria frumusetii. Experienta estetica nu are nici o legatura cu dorintele sexuale. In orice caz, pe mine nu m-ar putea seduce compozitia sculpturala cu „Laocoon”, deoarece sunt un heterosexual. Bustul lui Socrate, pe de alta parte, ne infatiseaza un om monstruos de urat, cu toate acestea lucrarea este executata maiestrit.
- Se spune ca locuiti intr-o casa reconstruita, care a fost hotel. Sa intelegem ca aceasta casa a Dvs. din Milano e mai mult practica decat frumoasa?
- Locuiesc vizavi de castelul-cetate Sforza, intr-un foarte placut si agreabil cartier. Despre casa: pentru mine e destul de important ca in coridoarele lungi ale vechiului hotel au incaput cele 30 000 de volume ale bibliotecii mele. Sigur, daca as evacua aceste carti, camerele casei ar deveni mai spatioase, mai confortabile dintr-un anumit punct de vedere. Insa nu m-am gandit niciodata la asa ceva, as spune chiar ca biblioteca mea mi se pare la fel de emotionanta, precum este pentru altcineva calendarul „Pirelli”.
- Ce carte din biblioteca Dvs. o considerati cea mai frumoasa, cea mai pretioasa?
- In momentul de fata cred ca este Ulisse, prima editie de Joyce. E ultima mea achizitie si am cautat mult timp aceasta carte. S-a tiparit doar intr-o mie de exemplare, iar faptul ca o pot rasfoi acum mi se pare cu totul exceptional. Nimic altceva, nici un film sau vreo fotografie cat de rara, nu-ti ofera fericirea si acea plinatate a senzatiilor pe care o incerci atunci cand rasfoiesti paginile cartii. Iar procesul lecturii/relecturii – masurat, linistit si tacut – contine in sine ceva maret, foarte personal, comparabil poate doar cu emotiile, senzatiile sexuale.
- E adevarat ca frumusetea nu poate fi inteleasa fara uraciune?
- Unii oameni, care au o gandire foarte dialectica, afirma ca uraciunea este data pentru a pune si mai mult in valoare frumusetea. Omul medieval credea la fel, mai mult chiar, era convins ca uraciunile/mostruzitatile au fost create de Dumnezeu pentru a stabili un echilibru in aceasta lume. Adevarata problema este aceea ca noi nu stim, nu putem masura cu precizie ce este uraciunea.
- Dar exista o masura pentru frumusete?
- Frumusetea, la fel ca si uraciunea, sunt notiuni relative. In cartea mea, Istoria frumusetii, veti gasi ideea ca reprezentarea noastra despre frumusete si uraciune depinde de epoca in care traim. Daca, de exemplu, Rubens ar fi avut posibilitatea sa vada vreun tablou de Picasso nu am nici o indoiala ca l-ar fi considerat o aberatie cosmaresca.
- Un proverb american spune ca „nu exista oameni urati, ci doar oameni saraci”.
- De acord, insa cred ca acest proverb simplifica mult lucrurile. Cei bogati, intr-adevar, pot determina frumusetea. In decursul istoriei omenirii cei puternici si bogati au obtinut intotdeauna ceea ce le-a placut sau le-a starnit pasiunile...
- Unii filozofi afirma ca majoritatea nenorocirilor acestei lumi au fost provocate din cauza frumusetii, din cauza acestei „calitati” periculoase, care promite fericirea netulburata si aprinde in acelasi timp pofta pentru lascivitate si libidinos...
- Bineinteles, frumusetea are partea sa intunecata, precum si o forta cu o mare putere de distrugere. Frumusetea „rea”, de sens negativ, poate provoca evenimente zguduitoare...
- De exemplu, frumoasa Elena din Troia, care a starnit un razboi de 10 ani...
- Elena a fost pentru epoca sa o „substanta” destul de exploziva, la fel cum e astazi petrolul pentru Bush. Cu observatia obligatorie ca razboiul in zilele noastre nu se poarta pentru frumusete, ci pentru putere si influenta politica.
- Domnule Eco, ce v-a atras atat de mult la aceasta tema a frumusetii ca i-ati consacrat o carte de 400 de pagini?
- Frumusetea ma vrajeste. In teza mea de doctorat m-am ocupat de estetica sfantului Toma d’Aquino, iar in anii ’60 am inceput sa lucrez la un proiect consacrat istoriei frumusetii. Am adunat atunci, cu ajutorul unei asistente germane, un numar impresionat de documente si ilustratii la acest subiect, insa proiectul n-a fost finalizat.
- Drept exemple de frumusete feminina incontestabila sunt invocate Monica Bellucci, Mona Lisa...
- Nu e corect. Acesta e doar punctul de vedere al omului occidental. De exemplu, un scriitor japonez considera ca picioarele in forma de roata ale femeilor de origine asiatica sunt expresia, imaginea unui erotism maximal. Au existat si exista inca destule culturi in care buzele deformate sunt considerate ca fiind foarte atragatoare...
- Numele dvs. de familie, domnule Eco, e foarte frumos, parca ar fi fost gandit de un profesionist in reclama.
- Mie mi se pare un nume... destul de pragmatic, economicos, mai ales atunci cand, dupa diverse conferinte, sunt obligat uneori sa semnez cateva mii de exemplare de carte. Va puteti imagina cat de obositoare ar fi fost pentru mine o sesiune de autografe, daca as fi avut un nume mai complicat, de pilda Monte-scalferi. Va dezvalui un secret - numele meu de familie a fost inventat: „Ex Caelis Oblatus”, ceea ce inseamna „conceput in cer”. Istoria e simpla si cat se poate de banala: un functionar cu imaginatie i-a pus numele acesta bunicului meu, un copil abandonat.
- A existat in istorie, daca privim retrospectiv lucrurile, o epoca in care sa se fi produs mai multe cosmaruri decat in aceasta perioada pe care o traim?
- Despre ce „cosmaruri” vorbiti? Despre cum podurile de beton strica peisajul naturii? Despre zgarie-norii care nu au nici o individualitate arhitectonica? Si inainte vreme, trebuie sa stiti, viata in orase nu era deloc perfecta: apa reziduala murdara curgea, la fel, de-a lungul strazilor... S-ar putea ca peste cateva secole oamenii sa spuna entuziasmati: „Ce splendid se inscrie podul de beton in peisajul acestei valcele. E uimitor de armonios!”
- Chiar credeti aceasta?... Astazi oricine care se autontituleaza artist poate imprastia intr-o galerie piese deformate ale unei masini, iar vizitatorii sa spuna apreciativ: „Interesant!”. Lui Tiziano nu i-ar fi trecut niciodata prin minte sa sfarame rama unei ferestre si sa spuna ca a facut o splendida opera de arta.
- Poate ca trebuie sa constatam faptul ca frumusetea a disparut din arta contemporana, o arta dominata acum de o estetica a provocarii. Sa nu uitam insa ca aceasta tendinta de a soca, de a provoca este destul de veche in istoria artei. De exemplu, sa ne amintim cate eforturi depuneau artistii in Evul Mediu pentru a picta raul si uraciunea. Bosch isi completa, isi popula tablourile cu niste monstri foarte respingatori...
- E valabila oare teza ca omul, vazand cum frumusetea dispare din arta contemporana si din viata de zi cu zi, isi cauta refugiu in propriul corp, dorind sa-l transforme, sa-l construiasca altfel?
- Omul intotdeauna, in mod absurd, si-a batut joc de propriul corp, incercand sa se aproprie de un anume ideal al frumusetii. Poate ca acest cult pentru un corp ideal a luat astazi o mai mare amploare, capatand uneori accente disperate. Corpul uman nu mai este de cele mai multe ori privit ca ceva dat de la natura, ci ca o masa de argila care poate fi modelata.
- Cele mai raspandite sunt tatuajele.
- Asa este. Am vazut vara aceasta fete si femei tinere care isi tatuau imaginea tigrului pe piept. Eu am o atitudine respectuoasa pentru imaginatia omului si pentru aceste curente ale modei, dar din punct de vedere estetic asemenea lucruri imi provoaca respingerea. Daca vom examina asemenea tendinte in plan istoric, vom observa ca preocuparea aceasta excesiva pentru aspectul fizic al omului s-a manifestat intotdeauna in perioade ale decandentei.
- In cartea Dvs., Istoria frumusetii, afirmati ca in reprezentarile noastre despre frumusete a invins pluralismul. Ce vreti sa afirmati prin aceasta?
- Astazi cunoastem destul de bine istoria trecuta, mai mult ca atat, ne-am imbibat de istorie si, probabil, din aceasta cauza identificam in acest moment mai multe idealuri de frumusete care au existat in diverse epoci. Eu numesc aceasta drept un „politeism al frumusetii”.
- De ce nu putem ajunge la un consens in privinta frumusetii, a ceea ce este frumos?
- Toate epocile de pana acum - fiecare luate in parte - au declarat idealul lor de frumusete ca fiind absolut si de necontestat. Acelasi lucru se intampla si astazi, doar ca noi suntem, totusi, mai toleranti la acest capitol. In istoria omenirii au existat momente cand operele de arta apartinand goticului au fost distruse, pentru ca au fost considerate ingrozitoare. Astazi, dimpotriva, exista tendinta de a pastra, de a conserva totul.
- Nu sunteti de acord cu un asemenea pluralism?
- Nu. Cred ca e un simptom al constiintei noastre istorice. Adevarata problema consta in faptul ca cei care viziteaza astazi muzeele nu sunt interesati in a intelege idealul frumusetii, ci doar sa „consume arta”. Ei pasesc in salile de expozitie doar pentru ca mass-media i-a convins sa faca lucrul acesta. In zilele noastre toleranta in plan artistic este sinonima de multe ori cu indiferenta. Aceasta indiferenta striveste toate diferentele care exista, care ar trebui sa existe intre o opera de arta si un oarecare obiect pe care vrei sa-l vezi doar pentru ca este cunoscut. Unul dintre producatorii de macaroane a folosit in spoturile de reclama la acest produs imaginea unei mori vechi. S-a declansat imediat un adevarat periplu al curiosilor dornici sa vada aceasta moara, devenita imediat foarte cunoscuta. Iata un exemplu care revela cum un politeism al frumusetii este transformat intr-un ateism al frumusetii.
- Nu regretati ca mass-media influenteaza intr-atat gusturile noastre artistice?
- Daca prin aceasta se intelege ca astazi fiecare poate vedea la Florenta magnifica „Primavara” a lui Botticelli, ori se delecteaza cu o reproducere de calitate intr-o revista, atunci nu am nimic impotriva modului acesta de raspandire a culturii. La urma urmei nu sunt deloc un moralist-retrograd. Daca, insa, democratizarea gustului artistic inseamna ca cineva considera drept un eveniment de importanta istorica faptul ca a facut cunostinta cu un actor de mana a doua dintr-un serial, atunci asta inseamna doar ateism estetic.
- Care e idealul de frumusete care va atrage mai mult in diferite epoci?
- Cred ca un om instruit, cult, nu poate avea doar o singura preferinta. Mie poate sa-mi placa un tablou de Rafael, dar in aceeasi masura si lucrarile lui Picasso. Tinand cont de studiile mele, eu inclin mai mult spre arta din Evul Mediu. Daca cineva m-ar intreba ce as prefera sa primesc drept cadou, o lucrare de Rubens sau una de Brueghel, eu as alege Brueghel. Ma grabesc insa sa adaug: faptul ca mie imi plac, de exemplu, cravatele in dungi, nu inseamna deloc ca cele in picatele imi par monstruoase.
- Ati fi vrut sa traiti in Evul Mediu?
- Daca as fi trait in acea perioada, as fi murit demult. Durata vietii nu depasea atunci 40 de ani. Interesul meu pentru Evul Mediu e doar unul cultural. Nu e obligatoriu ca cel care studiaza dinozaurii sa vrea sa fie dinozaur.
sfarsit