| Pitbull |
15 Dec 2010 00:35 |
"Little Fockers"
"Little Fockers" - O vizionare de coşmar
Aşa peliculă, aşa lume...
Credeţi că actorii mari sunt în stare de orice?
Că pot scoate bijuterii chiar şi din cele mai tâmpite roluri?
Că prezenţa lor e de ajuns ca să salveze până şi cele mai inepte filme...?
Nnţ!
Dacă vreţi să vedeţi în ce hal pot să se prostească nişte Robert De Niro, Dustin Hoffman, Barbra Streisand, Blythe Danner, Laura Dern, Harvey Keitel - plus alţii, mai mult sau mai puţin breji, printre ei - duceţi-vă să vedeţi acest nou episod inutil şi trivial, de un prost-gust strigător la cer, din saga Fotangiilor (aşa s-ar traduce "Fockers", nu? D-apoi, cum?), care nu mai păstrează nimic din hazul oricum destul de îndoielnic, dar măcar prospăţel, al celor două părţi anterioare.
Din capul locului, premisele sunt complet moleşite: se continuă problemele limitate şi sterile ale relaţiilor dintre Greg Focker (acelaşi nesărat Ben Stiller) şi socrul său Jack Byrnes (vai! nici pe departe acelaşi uriaş Robert De Niro de pe vremuri - nici măcar din primii Fockers...), în contextul leşinatei nevoi dramatice de acceptare familială. Mici probleme de viaţă (financiare, profesionale, una-alta) generează şi mai mici probleme de comunicare, confuzii, qui pro quo-uri - care, ce să vezi, mai toate bat numai spre implicaţii şi conotaţii sexuale. În plus, au mai fost inventaţi (nu concepuţi, nu născuţi - ci născociţi efectiv, în cel mai făcut mod cu putinţă), doi plozi lipsiţi nu numai de farmec, ci şi de orice contribuţie dramatică determinantă - se rezumă doar la rolul de declanşatori ai câte unor incidente mărunte care, cel mult, determină oarecari succesiuni de peripeţii în cascadă...
Şi cam asta e tot. Elementele poveştii se îngrămădesc într-un scenariu pe cât de haotic, pe atâta de liniar (acelaşi John Hamburg, acum cu inspiraţia obosită la greu, ajutat de ageamiul fără experienţă Larry Stuckey, care la "Meet the Fockers" fusese producător asociat, după ce înainte colaborase ca scenarist la un film, şi jucase în altul), filmat fără pic de har de către Paul Weitz (a mai făcut "American Pie", 1999, şi încă patru filme şi-un serial TV, până la "Cirque du Freak: The Vampire's Assistant", 2010). Rezultatul e un kitsch înfiorător, plicticos dar agresiv, împănat brutal cu poante căznite - şi, evident, licenţioase, fiindcă americanii nu mai pot să râdă decât când li se vorbeşte de penisuri, anusuri, erecţii, clisme, muci (descrişi scrupulos) şi alte asemenea perle de rafinament.
Aşa cum am mai spus, toţi actorii, fără excepţie, joacă atât de insipid şi fără haz, încât nici nu avem ce spune despre fiecare în parte - decât, poate, că dacă foştii monştri sacri măcar sunt fireşti, Ben Stiller, care n-o are-n el pe asta cu naturaleţea, supralicitează cabotin tot timpul. Imaginea lui Remi Adefarasin (care-n "Scoop" şi "Fred Claus" fusese măcar cuminte, iar în cele două "Elizabeth"-uri cu Cate Blanchett a dovedit că ştie să filmeze chiar şi cu stil, dacă-şi pune mintea), e greţos de încărcată şi stridentă (pe toate planurile: culoare, lumină, definiţie...) Restul e plictiseală.
Iar dacă vă puneţi anumite întrebări cu privire la felia de public pe cât de consistentă, pe atât de degenerată, care savurează asemenea făcături sintetic-indigest-scabroase, aflaţi că şi pe partea asta am avut o experienţă relevantă, completând de minune ororile de pe ecran. N-am nimic împotriva prezenţei invitaţilor profani la proiecţiile de presă, cu condiţia să se poarte măcar civilizat - dar, de regulă, întotdeauna când distribuitorii programează aceste vizionări seara, anume pentru neamuri, vecini şi alţi favoriţi (de obicei pe la sfârşit de an, că-i luna cadourilor, cu insuportabilele "filme de Crăciun", "filme pentru toată familia" şi alte asemenea vome parfumate), sala se umple de nesimţiţi care înhaţă primii toate mapele de presă, se proţăpesc moţ pe cele mai centrale locuri (ocupând din timp rânduri întregi, ca la coadă la magazinul A.N.A.F. ăl de s-a deschis ieri pe strada Măriuca), şi fac ca toţi dracii. Am fost nevoit să mă oploşesc undeva pe-un rând din faţă, mai-mai să mă-mproaşte şi pe mine vărsătura puştiului de pe ecran (la propriu - gag de bun-simţ, cică: îl pune să-i borască bunicului în mutră, în prim-plan cu detalii realiste) - da' credeţi c-am scăpat? Lulu! Începuse deja filmul, da' turmele tot veneau veneau veneau. În stânga mi s-a aşezat una care mi-a cerut să-mi iau de pe scaunul alăturat geaca şi geanta, că mai aştepta doi prieteni (da-n rest, tot rândul era gol!); nu mi le-am luat. În dreapta a venit unul care-şi tot aprindea telefonul mobil. În faţă s-au pus doi mitocani ochelarişti care nu numai că încontinuu se giugiuleau şi se mozoleau şi se lingeau şi vorbeau tare (nu despre film; de-ale lor), ci se mai şi ţineau de mână - da' ştiţi cum? Înciocălat şi cu mâinile sculate drept în sus, la nivelul capului, unde şi le tot zbenguiau (o clipă n-au stat!). Degeaba le tot dădeam şuturi în scaune, că nu simţeau, neam. Şi, culmea, nici măcar de dorm nu putea fi rost; deşi mi se închideau ochii şi-mi tot cădeau capul în piept, în jur, la toate bancurile alea scremute, cioporul făcea pe sute de voci: "Bua-hua-huaaa...!!! Uă-hă-hă-hă-hiiii...!!! U-hu-hu, o-ho-hoo, ni-ha-haaa...!" Şi tot aşa.
Adică, ăia care-au tradus titlul cu "O familie de coşmar", nici n-au nimerit prea departe de realitate: coşmar pe ecran, coşmar în sală. Ca să ştim o socoteală.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
14-15 decembrie, 2010
Bucureşti, România
|
