CARDINALUL - regia Nicolae Mărgineanu
 

Cardinalul,
Am început să fiu mai pretențios cu timpul meu disponibil. La trei filme din recolta de toamnă 2019 a trebuit să ies din sala de cinema cu mult înainte de sfârșit. Ca urmare, nu am mai scris despre acestea. Am aflat, însă, despre filmul „Maria, Regina României”. Pentru că mi-era clar despre ce e vorba, am considerat că e de datoria mea să-l văd. Deși parțial românesc, am văzut un film în adevăratul sens al cuvântului, așa că a încolțit din nou speranța în sufletul meu și am mers să văd și filmul „Cardinalul”, regizat de Nicolae Mărgineanu.

Cunoșteam subiectul, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, cel care a citit Proclamația de la 1 Decembrie 1918, ajunge după 32 de ani în penitenciarul de la Sighet, împreună cu alți episcopi, pentru că refuză să se convertească la creștinism. Contextul istoric este deja cunoscut, așa că pe mine mă interesează „Cardinalul” ca film. Ca film bine realizat, ceea ce însemnă, în primul rând credibil. După părerea mea, așa cum am mai spus și cu altă ocazie, filmul bun este filmul în care nu se văd actorii, ci personajele. Pentru aceasta, filmul trebuie să aibă încă din scenariu personaje bine conturate, apoi regizorul trebuie să aleagă actori pe măsură.

Nicolae Mărgineanu are o poveste clară, bazată declarat pe fapte reale. Câteva momente s-ar putea să pară de domeniul ficțiunii, dar poate fi doar o impresie falsă, datorată refuzului de a accepta o realitate cruntă situată undeva departe în timp.

Sistemul bolșevic era dispus să tolereze într-o bună măsură Biserica Ortodoxă, pe care o putea domina, dar nu putea tolera Biserica Catolică din Transilvania, deoarece aceasta avea venituri proprii și era sub o puternică influență a Vestului.

Filmul prezintă faptele, cu argumente din ambele tabere, lăsând spectatorul să tragă singur concluziile. Sau cel puțin așa dă impresia. Adevărul este că spectatorii au deja concluziile lor, iar vizionând filmul nu fac decât să și le confirme. Mai depinde și din care parte bate vântul. Cu 50 de ani în urmă, altfel se vedeau lucrurile.

Nu cred că este un film pe care să-ți dorești să-l revezi, pentru că îți dezvăluie totul, dar dacă-l vezi, nu ai ce regreta. Este un spectacol cinematografic reușit, ce nu se poate spune despre prea multe filme românești contemporane.

Iar ești misterios.




Bravo ție! Eu nu știam... Îs prea nouă pe lume.

Pentru curioși, cele 3 filme de la care am ieșit înainte de sfârșit sunt 5:
„AREST”, regia Andrei Cohn, „MONȘTRI”, regia Marius Oltenu, „IVANA CEA GROANZICĂ”, regia Ivana Mladenovic, „HEIDI”, regia Cătălin Mitulescu, și „ZAVERA”, regia Andrei Gruzsniczki.

La alte 3 nu am putut merge pentru că nu au mai rulat în a doua săptămână:
„PISICA VERDE”, regia Narcis Constantinescu, „DEVA”, regia Petra Szöcs și „CĂRTURAN”, regia Liviu Săndulescu.

Și parafrazez un celebru personaj din „FILANTROPICA” lui Nae Caranfil: „Filmul care nu spune o poveste nu are spectatori!”