Cinemagia Forum - "Soul Kitchen"

"Soul Kitchen" - Un film-şcoală
Aşa se face cinema, băieţi!

De când e lumea lume (adică de vreo sută zece ani şi ceva, de la fraţii Lumière încoace), se tot ceartă unii-alţii despre respectarea regulilor gramaticii cinematografice. Conservatorii nu acceptă noul, şi ţin morţiş ca totul să fie făcut ca la carte. Rebelii, la rândul lor, contestă orice reguli şi-şi idolatrizează vrerea propriilor muşchi. E surprinzător cât de greu e, şi pentru unii, şi pentru alţii, să înţeleagă aplicarea şi în acest caz a truismului "adevărul se află la mijloc" - în cazul de faţă: regulile sunt făcute pentru a fi încălcate în cunoştinţă de cauză.
"Taverna" lui Fatih Akin este un exemplu concludent în acest sens. Rar am mai văzut un film lucrat cu atâta pricepere, şi în acelaşi timp la fel de insolit. La prima vedere, poate părea stufos, haotic, plin de excrescenţe dispensabile şi deraieri în desuetudine, cu accente melodramatice, gaguri burleşti şi rezolvări complet improbabile. La o privire mai atentă, însă, se observă clar că toate sunt justificate şi perfect dozate - iar aici intervine un fenomen foarte semnificativ: geneza filmului a stat sub semnul unei anumite dezordini. În 2003, Fatih Akin a vrut să încerce un mic experiment în modalităţile de abordare a povestirilor cinematografice, aşa că a construit o premisă dramatică la întâmplare: Dacă un patron de restaurant merge spre dezastru? Dar dacă tocmai atunci îl părăseşte şi iubita, frângându-i inima? Sub aspectul corectitudinii, pare destul de firavă: distanţa între cei doi poli e prea mare pentru a crea o tensiune veritabilă. Cum, însă, nu era decât o tentativă de lucru, Fatih a dezvoltat acest setup, schiţând în cinci zile un prim draft. Evident, a ieşit o laie - singur şi-a dat seama că scenariului îi lipsea complet anvergura. Ca un făcut, tocmai primise Ursul de aur pentru "Head-On", iar stresul propriu unui asemenea succes avea la rândul lui efecte perturbatoare.
Acesta, însă, a fost factorul de cotitură în geneza filmului! După eforturile şi sacrificiile muncii la "Head-On" şi «De l'autre côté», autorul simţea nevoia unei destinderi, iar lucrul ludic la noul său scenariu îi oferea prilejul ideal. Ca atare, rateul iniţial pe fond de stres a evoluat rapid spre o joacă dramaturgică relaxantă, şi totodată foarte accelerată, Fatih vrând ca noul său proiect să-şi păstreze prospeţimea şi credibilitatea. Nici prin minte nu-i trecea că avea să devină un film atât de dezvoltat, elaborat şi... lucrul cel mai important, îndrăgit atât de public, cât şi de critică.
La drept vorbind, povestea lui Zinos Kazantsakis (Adam Bousdoukos) urmează un filon cât se poate de simplu, şi de o limpezime aproape ortodoxă: pornind de la premisa expusă mai sus, eroul luptă în paralel să-şi rezolve ambele probleme - şi, evident, din această cauză încurcă progresiv borcanele până-şi pierde de-a binelea şi localul, şi iubita. Şi tocmai din acest dezastru dual scapără soluţia, în modul cel mai neaşteptat - dar şi credibil! Până la inevitabilul happy end (căci povestea îl cerea - dar nicidecum într-un mod previzibili), labirintul aparent abulic pe care-l parcurge tot mănunchiul de ploturi şi subploturi, coordonat în cele din urmă cu o precizie de-a dreptul matematică, nu face decât să construiască piramidal drumul spre actul final, relevând totodată sensurile de fond ale filmului: tema prieteniei, a iubirii, a solidarităţii, pentru a comunica ideea că, acolo unde există cu adevărat loialitate, chiar şi cea mai dezastruoasă trădare poate deschide calea spre mântuire.
Rezultă destul de clar din cele de mai sus că Fatih Akin a pernit la drum cu ideea de a realiza un film narativ clasic, turnat într-o formă cât mai originală şi în stilul său personal, atât departe - adică, exact aspectele asupra cărora insistam în introducerea prezentei analize. În primul rând, dincolo de rigoarea straturilor epice, autorul îşi confirmă din nou stilul narativ pe cât de alert, pe atât de precis. Deşi complicată şi relatată în pas alergător, povestea nu-şi pierde nici un moment claritatea - ba mai mult, câştigă enorm în materie de veridicitate şi umor. De altfel, hazul inteligent, de un rafinament rar, constituie principalul atu al "Tavernei" - pornind de la gaguri (fie originale, fie dimpotrivă, capabile să stârnească hohote de râs în pofida vechimii, a banalităţii sau chiar a aspectelor licenţioase: personaje care se lovesc cap în cap, căderi pe spate, scăpări de mâncăruri pe jos, futaiuri la grămadă după ce li s-au pus afrodisiace în mâncare, etc. - fiindcă Fatih se pricepe de minune la plasarea în context, la pacing, la găsirea momentului oportun), şi încheind cu umorul robust şi substanţial al situaţiilor de ansamblu, al caracterelor - inegalabil personajul lui Shayn Weiss (Birol Unel), bucătarul şef care construieşte mici capodopere din semipreparatele congelate şi nu se codeşte să zboare clienţii din restaurant cu şuturi în cur şi înjurături ca la uşa cortului, dacă preferă junk în locul "specialităţilor" - sau al mijloacelor de expresie (combinaţia irezistibilă între realismul sordid, noroios, al cartierului, şi artificiile zglobii, gen modernizarea pe fast-forward a bucătăriei). Ceea ce ne aduce şi la virtuţile plastice cu totul aparte ale filmului: când elaborat cu discreţie, când scăpărător cu ostentaţie ironică - totul compus într-o cromatică pe cât de bogată, pe atât de armonioasă, potenţată şi de jocuri savante ale luminilor şi umbrelor, între zilele noroase ale mahalalelor din Hamburg şi nopţile de mister straniu când Taverna se trezeşte la viaţă.
Cum spuneam la început, filmul e o adevărată lecţie despre ceea ce înseamnă a fi novator la modul competent - subiect pe care l-am putea detalia enorm, dincolo de spaţiul adecvat acestei cronici. Totuşi, ţin să n-o închei fără a atrage atenţia asupra câtorva exemple extrem de concludente pentru tinerii în curs de formare - şi mă refer aici la talentul de a construi mici plot-point-uri, secvenţe-pivot ce împing eficient povestea înainte. Nu voi recapitula consideraţiile lui Syd Field şi Robert McKee, dar vă recomand tuturor să priviţi prin prisma lor diversele twisturi ale filmului - mă voi rezuma la doar două exemple:
Secvenţa sosirii lui Shayn la Tavernă. E şomer, Zinos îi oferă o slujbă, dar el nu va renunţa cu nici un chip la idiosincraziile lui de maestru culinar fanatic. Fiecare personaj are o nevoie dramatică puternică şi un caracter îndărătnic. Schimbul lor de replici se constituie într-un captivant crescendo de atitudine, în care amândoi sunt confruntaţi cu câte o alegere decisivă. Efectiv, nu ştii care va ceda - şi, la modul cel mai obiectiv, e posibil s-o facă oricare; dar, în funcţie de soluţia aleasă, filmul va merge mai departe pe o cale, sau pe cu totul alta. Asta înseamnă să creezi cu adevărat suspense - şi nu de acţiune, nu pe viaţă şi pe moarte, ci de relaţie, de atitudine, de substanţă.
Şi, în sfârşit, secvenţa premergătoare finalului, când Zinos se duce la Nadine să-i ceară banii pentru răscumpărarea Tavernei - discuţia are loc în prag:

ZINOS: - Am nevoie de nişte bani.
NADINE: - Sigur. Cât?
ZINOS: - O sută de mii de euros.
NADINE (uimită): - O sută de mii...?!?
ZINOS: - Poate chiar două sute...
NADINE (cu tristeţe): - Regret.
ZINOS (după un moment de cumpănă): - Pot să-ţi spun povestea mea?
NADINE (după alt moment de cumpănă): - Intră.
CUT TO:
Close-up: un cec de 200.000 euros.

...Evident, asta nu va fi tot! Va mai urma încă un twist final, şi încă unul! Punctate la fix!
Băieţi, aşa se face cinema!

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 iunie, 2010, 11:00-13:03
Bucureşti, România