AT TEZEU
 

In spatele dominatiei
story
de
AT TEZEU

Mai jos aveti un text care, in ciuda greselilor, promite... Autorul promite si el si, din aceasta cauza ... Enjoy!

„Orice armatã dezorganizatã se transforma într-o gloatã”
Napoleon Bonaparte
„Dar oare gloatele nu pot lupta ?”
Eul Întrebãtor


Molm era distrat de luminitele verzi ce se jucau prin fata-i cu o dinamicitate unicã. Se lãsã pe spate, în scaunul lui destul de murbid, format din scheletele celor omoarâþi de el, ºi privi în continuare sclipirile, mângâindu-ºi oasele înfiorãtoare ale bãrbiei pe care le considera nu fiorose, ci mãiestoase, pãtate cu sangele a sute de vietati, a cãrora nemesis fuseserã. Cealaltã mâna rigidã ºi solzoasã, ce avea la suprafaþã platoºe metalice, atingea cu calmitate pielea catifelatã a tinerei virgine ce îi fusese adusã ca jertfã de cãtre un trib, privind înveselit la vrãjitorul blajin care se uita cu gura aproape cãscatã la corpul frumos al tinerei.
- Vrajitorule - spuse Molm, îndreptând spre el mâna cu care o mângâia pe tânãrã - îþi dau fata asta, ºi tribul din care ea face parte, pentru acest praf de luminiþe, ºi vei ramane ºef de trib atâta vreme cât îmi vei adduce din acest praf. Vrãjitorul, un fel de monstrouozitate, cu o faþã verde, cu bucãþi de piele ce I se bãlãngãneau pe lângã gât probabil desprinse datoritã radiaþiilor, ºi cu un corp chircit ºi costeliv, se apropie de Molm, îi luã mâna cu care fusese arãtat, o sarutã ºi apoi puse în ea o pungã de panzã plinã cu acel praf.
-Stapane, voinþa ta face plãcere urechilor mele - sãrutându-I la fel de perfidy mâna.
Vrajitorul o apucã pe tânãra, ce statea chircitã de frica lângã tronul murbid, de lantul ce-i era legat la gât, si o sili sã meargã dupã el, trãgând-o cu violenþã. Corpul ei dezbrãcat, se miºca greoi, copleºit, de frigul care era în peºtera ce forma sala tronului.
-Vrajtorule, sã nu mã dezamãgeºti, ºi mai ales sã nu o dezamãgeºti pe fatã… - râse pervers - e virginã, sau cel puþin aºa ziceau bãtrânii satului… ºi mai e ºi prinþesã.
Vrajitorul ieºi din pesterã cu o faþã ce râdea murbid, dar odatã ieºit, privirea i se schimbã intr-una mohorâtã, plinã de obosealã, iar ridurile ce se vedeau printre pielea ce se revãrsa, se aprofundaserã, acum, pana la oase. O trase cu nepãsare în continuare pe tânãra ce þipa oribilatã de monstruozitatea ce-I devenise stãpân, pânã la intrarea în Pãdurea Vieþii. Acolo se opri, se uitã în spate cu un fel de milã îndoitã, apoi se dezbrãcã de mantia lui neagrã, dar manjitã cu noroi pe care o purta. Fata încercã sã se tragã în spate, ºtiind ce urma sã I se întâmple. Acesta continua sã se uite la ea, cu faþa ce începuse a râde, ºi îi aruncã mantia aproape indiferent.
-Ia… ! înfãºoarã-te în ea, e totuºi frig ºi tu eºti goalã.
Ia se uitã la el, se uitã la mantia ce cãzuse pe jos, ºi încercã sã se tragã mai înapoi, târându-se pe jos, dorind sã scape de ace fiinþã, dar nu reuºea... era legatã cu lanþul de gat. Dupa alte câteva secunde de cugetare profundã ºi de zvâcniri, îºi înfrânse frica ºi luã mantia, se ridicã în picioare, în toatã frumuseþea ei de fecioara, suplã, cu corpul musculos, dar nu in exces, si cu sânii, rotunzi cu ºolduri migdãlate ºi picioare plãpânde, îºi legã încet, grijuliu, mantia în jurul gâtului, ºi o lãsã sã cadã pe lângã corpul ei frumos, înfãºurându-o complect. Vrãjitorul vru sã se apropie de ea, dar aceasta se trase in spate, cât îi îngãdui lanþul. El se încruntã ºi trase cu putere de legãturã, astfel încât ea cãzu în genunchi, scãncind cu înfircoºare, neºtiind ce urma sã I se întâmple. El se apropie de gâtul ei, puse mâna pe zgarda de fier ce-I strângea pielea plãpândã, ºi ce o lega de el iar aceasta se topi, transformându-se în abur, dispãrâd, dupã câteva secunde.
-Esti liberã - spuse el cu o mahnire inimaginabilã - dar eu cred ca ai prefera sã rãmâi alãturi de mine dacã nu vrei ca oamenii lui Molm sã te prindã ºi sã te ducã înapoi. Trebuie sã recunosc cã eºti un exemplar chiar atrãgãtor, ºi nu cred cã sunt singurul care crede asta…
Ea puse mâna pe o cracã putredã o ridicã cu putere ºi încercã sã îl loveascã, dar parcã aerul nu ar fi lãsat-o. El se încruntã ºi fãcu o scurtã miºcare din mânã. În spatele ei copacul ce stãtea linºiti, în adierea vântului, prinse viaþã ºi îºi împletici una din ramuri în jurul fetei, asimilând-ui picioarele ºi parte din corp în trunchiul lui, odatã cu ramura ce se strânse în el. Ea începu sã þipe asurzitor speriatã ºi pãtrunsã de o durere inimaginabilã.
-Acum - spuse, Vrajitorul cu o urã unicã în ochi - o sã îmi fi respecutoasã ºi o sã mã asculþi, sau poþi pleca de langã mine. Nu mã doare. Da sã nu mai îndrãzneºti sã încerci mã loveºti cã am sã te trimit printer râmele pãmântului. Nu am fost nci o secunda nerespecutos cu tine. Ascultã-mã fetita. Nu ºti ce putere am… ºi nu ai vrea sã o vezi.
Se enervã si mai tare din cauza zbierãtelor fetei iar din ochi începurã sã-i rãsarã mici flãcãri roºii, iar copacul care o þinea pe fatã se contracta încet, constant, îndeajuns ca pe ea sã o strângã cu aºa o putere încât ea ºã îºi piardã rãsuflarea
-Bine… stapane - spuse ea cu o ultimã gurã de aer - voi face precum comanzi.
-Nu sunt stãpânul tãu, dar am un nume Criceãr. Se linºti ºi faþa îi zîmbi, fãcând ca flãcãrile ce-I scânteiarã din ochi sã disparã.
Copacul îi dãdu drumul fetei, care cãzu pe jos sleitã. Pãrul ei negru, lung, ºtergea pãmântul moale. Îsi îndreptã ochii galbeni spre el ºi din poziþia aceea, stânjenitoare, în care stãtea, cu mantia pe deasupra corpului îndrugã:
-Pe mine mã chiamã Sintia ºi sunt fata ºefului de trib… sau eram. Dacã vrei te voi duce acolo...
-Bine Sintia…- spuse îngândurat Criceãr dupã câteva secunde de analizã - sã ajungem la prima poartã magicã ºi iþi voi cumpãra niºte haine mai bune, care sã prindã unei prinþese. Pânã acolo însã va trebui sã te dai drepte sluga mea, pentru cã nu am chef sã lupt pentru onoarea ta, aºa cã nu obiecta la nici una din deciziile mele pentru cã va trebui sã te lovesc.
Ea se ridica de jos, indiferentã parcã la planul înjositor al lui, dar cu mantia, ce era mai lungã decât ea, acoperindu-I, totuºi, doar parte a corpului. Criceãr se uitã la ea, ºi la cât de dezbrãcatã era, ºi fãcu un semn din mânã, iar din copacul ce prinsese viata nu cu mult timp în urmã, ieºi un fel de funie.
-Ia funia ai de copac, si pride-þi mantia cã altfel nu te pot duce în civilizaþie - îndrugã el înveselit.
Ea se înroºi toatã, neavând un motiv real, odatã ce pânã atunci fusese cu totul goalã dar se aplecã dupã funie, ºi strânse cu ea mantia în jurul coapselor, lãsând parte a sânilor ºi buricul dezveliþi.
-Bine acu hai sã mergem. spuse el în timp ce îºi punea gluga, murdarã, a bluzei peste cap, acoperidu-si fata hidoasa. Fata îl urmã, mãsurând din priviri corpul lui slut. Ea era plapândã ºi totuºi viguroasã, ºi avea cam trei picioare, dar el era subþirel, costeliv cu un cap mai mare ca al ei, deºi mai mic de înãlþime. Dacã nu ar fi fost aºa pocit, probabil l-ar fi acceptat ca amant, ºi chiar poate ca tatã pentru copii ei, dar aºa ar fi preferat sã moarã, sau chiar l-ar fi preferat pe Molm, sau pe vreunul din generalii lui fiorosi... deºi ºtia cã dacã dorea, odatã întoarsã în trib, sã rãmânã o persoanã importantã era nevoitã sã îl ia pe Criceãr ca soþ.
O luarã din loc, navigând calmi, fãrã a-ºi vorbi, printre trunchii mãiestoºi ai copacilor, Sintia, devenind din ce în ce mai miratã de convingerea cu care Criceãr se afunda tot mai mult spre inima pãdurii, ºerpuindu-se parcã pe lângã copaci, precum un ºarpe ce-ºi cautã prada. Îl privea din ce în ce mai insistent ºi la un moment dat, enervate de stãruinþele virtuale ale ei, se opri în loc ºi o privi cu ochii lui în care se citeau flãcãrile stinse.
-Ce azazelu mãsii e ? - o privi enervate, stãruitor.
-Doar cã… - se încruntã, la auzul acelei înjurãturi - mergem în adâncul pãdurii… unde sunt creaturile întunericului… ºi noaptea eternã - spuse lãsând asupra lui o privire stãruitoare, de femei supãratã.
-E pe dracu în adâncul pãdurii… la o aruncãturã de bãþ de aici este Vechimiul, ºi de acolo ne aprovizionãm, luãm niºte cai ºi o luãm spre tribul tãu.
Sintia nu mai comentã, ºi îºi continuã drumul în spatele lui, iar doar la vreo cinci minute mai târziu ajunserã la o margine neaºteptatã a pãduri, dincolo de care se întindea platoul pe care se aºezase semeþ târgul Vechimiu. Timpul însã stangnã neaºteptat chiar ºi pentru Criceãr, Sintia se opri într-o poziþie ce sfida legile naturii, iar vântul încetã a bate, lãsând totuºi copacii în poziþie înclinatã. Un sunet puternic de goarnã, combinat cu unul de clopot se auzea agonic printer norii rãsfiraþi.
-La dracu ºi cu consiliul Magilor - spuse ca pentru el.
-Parcã nu mai înjurai Criceãr - se auzi o voce veselã din vãzduh, urmatã de un râs lin - hai cã e o problemã importantã.
-Sã te ia ªiva ºi pe tine Vorgel - þipã enervat, ridicându-ºi ochii spre nori - acum lasã-mã sã-mi invoc transportul, cã altfel nu pot ajunge la timp. Si de aº vrea - spuse ca pentru el.
-Iar ai uitat formula ? Bine, te las, vorbim la consiliu - iar murmurul încetã sã mai sâcâie urechile vrajitorului.
Criceãr gânguri niºte cuvinte antice, iar din þãrâna moale ieºi un cal din pãmânt, cu trei rânduri de aripi mãiestoase, prinse de corpul sãu masiv.
-Prietene, Pãmântiu, mi-ai simþit lipsa ? - dar vorbea iar pentru el, cãci nu avea cine sã îi rãspundã.
Încãlecã grãbit ºi aºezându-se comod pe spatele destul de fin al calului, în ciuda materialului din care fusese ridicat.
-Spre Marele Cerc - ordonã el - ºi pe drum mai calcã-i din nori lui Vorgel, sã se simtã mai bine - zâmbi cu un sadism pueril, Criceãr, ºi se lãsã purtat peste nori, cu o vitezã ce-i aducea fiori pe ºirea spinãri. κi aminti cu tristeþe de ultima întrunire a Magilor, la Cercul, ce era de fapt un fel de teatru de fier, antic, urcat undeva, pe crestele lumii, de vechile civilizaþi, decãzute în animalism. O scenã în mijloc, încercuitã de trepte, compunea locul de întâlnire a celor mai puternice ºi mai înþelepte fiinþe de pe pãmânt.
Ajunse la Cerc, cu ceva timp înainte de începutul Adunãrii ºi gãsi acolo pe Vorgel, cu a sa prezenþã în mare parte fumurie, care permitea sã i se vadã doar o faþã frumoasã, cu o privire jucãuºã, încununatã de un pãr lins, alb, ce îi curge pânã în propria fiinþã; precum ºi pe mare parte din bãtrânii ce încetaserã a mai colinda pãmântul cel putred, ºi ce gãsirã de cuviinþã sã-ºi petreacã viaþa infinitã, unul în preajma celuilalt, contemplând spre cei mai tineri ºi spre trepidaþiile raselor inferioare, ce foloseau natura.
-Vorgel… la fel de rãspândit ca în tot deauan ? - glumi Criceãr, dupã ce îºi îngropã prin niºte cuvinte magice animalul de povarã.
-Tu ºi glumele tale nãpârlite… - i-o întoarse cu un surâs maliþios vrãjitorul din fum - am auzit cã þi-ai achiziþionat o fetiºcanã. Bine lucrat, bãtrâne - iar o bucatã din fumul ce compunea corpul lui Vorgel se desprinse atingând pãrinteºte umãrul lui Criceãr - ai fãcut o impresie bunã ?
-La dracu Vorgel, nu vezi cã nãpârlesc - spunând acestea Criceãr, puse mâna pe o bucatã de piele ce îi atârna pe faþã, o trase cu sadism, lãsând sã i se vadã venele de pe faþã, pline cu o substanþã de un roºu verzuliu.
-Beah… dezgustãtor prietene, nu mai face aºa ceva în faþa mea, mã faci sã mã dezintegrez. - Vorgel îºi scoase limba în semn de dispreþ - Da tu ai puterea schimbãrii înfãþiºãrii tu mai mult ca oricare dintre vrãjitorii vi, ai fi putut fi prinþul în armurã albã.
-Adicã ãsta - Criceãr se transformã, încet, cu niºte zvâcnituri tumultuoase, într-un om puternic, semeþ, chipeº, cu main vânjoase ºi piept musculos, cu privirea impozantã ºi bãrbie despicatã, îmbrãcat într-o armurã albã - dar nu mã reprezintã - ºi începu sã râdã cu amar în pocniturile oaselor ce se punea la loc.
-Dar oare nu ceea ce arãþi te reprezintã ? - întrebã retoric amicul sãu - Tu eºti prost Cri, omule - ºi Vorgel se sãltã în vãzduh, cu faþa-i seninã - dacã eu nu aº fi avut privirea asta, ce cucereºte domniþe, ºi firea asta… zburdalnicã, probabil cã mi-aº creao. Vezi tu Cri… noi suntem dincolo de om, pentru cã ceea ce ne este imposibil sã avem, ne creem cu propriile gânduri.
-Dar vor exista în tot deauna lucruri pe care nu le vom putea avea… - rãspunse Criceãr îngândurat.
-Cum ar fi ?- întrebã Vorgel ironic.
-Eu frumuseþea ºi tu… pãi tu prezenþa… asta e - se hlizi vrãjitorul.
-Eºti un prost, tu ai frumuseþea… dar nu o vrei - ºi Vorgel se coborâ pe pãmânt vizibil ofensat de gluma lui Circeãr - aºa sunt unii… ºi în suferinþa lor, pe care chiar ei ºi-o cauzeazã, fac ca ºi alþii sã sufere alãturi de ei - vorbi ca pentru el iar cu ultimul cuvânt îºi închise faþa în fum.
-Ce ai pãþit omule, ce þi se întâmplã ? -Circeãr puse mâna pe corpul aburind al amicului sãu, observând cum gluma lui aprent inofensivã l-a amãrât.
-La dracu Cri… nu vezi - Vorgel îºi scoase faþa din propria plapumã de nori, pentru a-i arãta lui Criceãr o imagine a frumosului decãzut moral - mã dezintegrez - suspinã - ºi nu e nimic pe lumea asta care sã ma facã sã ma opresc.
-Glume proaste mai ai ºi tu - respinse Criceãr vestea proastã - tu tot timpul te dezintegrezi.
-Nu… acum e definitive. - îºi desprinse parte din aburi, ºi lãsã sã se vadã niºte imagini ale unor vechi scrieri - O veche profeþie a veghetorilor, este cã dupã o vreme ei devin lucrul prin care vegheazã. Eu veghez prin nori ºi aer… prin praf ºi pulbere… prin nimic.
-Pãi eºti vegetor doar de vreo… - Criceãr se încruntã - au trecut deja vreo 30 de ani. Da eu de ce nu am auzit de profeþia asta… - întrebã mirat - curios !
-Crezi cã dacã s-ar ºti de profeþie ar mai vrea cineva sã vegheze asupra magilor ? E doar logic Cri. ªti cã fostu veghetor privea magii prin pãsãri - îºi întinse mâna spre un uliu ce survola neîncetat împrejurimile Cercului - uite-l acolo sus, aºteaptã… ziua ce va aduce pace tuturor veghetorilor, atunci când nu vor mai fi necesari, se spune cã toþi cei transformaþi vor redeveni…
-Dar… - Criceãr rãmase îngândurat - nu va mai fi nevoie de veghetori când nu vor mai exista magi… deci moartea ordinului magic va duce mântuirea vostrã… !? Asta mã face sã nu pre mai am încredere în planurile tale Vor - încercã sã glumeascã, fãrã rost.
-Da… - îndrugã pierdut în propriile cugete Vorgel.
-Hai mã cã glumeam - îºi puse mâna peste umerii aburinnzi, care cu adevãrat pãreau mai moi - Începe Adunarea… hai sã mergem, bãtrânul meu veghetor.

Sute de fiinþe ale magiei începuserã sã se adune de peste întreg pãmântul, venind fiecare cu propriile metode ingenioase de locomoþie, unul avea un covor drept pasãre, ce îl purta peste nori precum calul înaripat al lui Criceãr, altul ieºea din pãmânt purtat în pântece de marile vietãþi ce râmau pãmântul, unul chiar îºi crecscuse aripi din propriul spate, planând peste întreaga aºezare, mãiestos ºi semeþ, dornic de a-ºi arãta puterile mistice.
Când toþi sosirã, un gong puternic se auzi, chiar din centrul clãdiri de fier, iar toþi magii se adunarã înãuntru, fiecare dupã rang, cei mai tineri, sus, pentru a observa bine pe magii bãtrâni, pentru a le analiza puterile, mãiestria, iar cei mai experimentaþi în ale vrãjitoriei, stãteau cât mai spre centrul teatrului, participând active la discuþiile, ce se refereau, de altfel, la soarta lumii. Pe rândul cel mai apropiat scenei, se aflau magii balanþei, cei patru mari maeºtri ai naturii, care, prin vrjile lor, þineau pãmântul în starea lui, protejându-l de la dezintegrare. Astfel, ei se aºezau primii, iar în funcþie de ei restul magilor fiecare dupã elemental pe care îl slujeau.

Re: Filmul lui Bufnila
 

Domnu' scriitor, cum ai colaborat cu OPERATORUL Liviu Pojoni la ecranizarea asta?

PS: Bufnila, cred ca n-ai de gand sa aduci si campiile tale magnetice aici ca sigur creezi un efect de contradictie din partea mea.Si tu stii bine ce bland sunt eu. :wink:

tataie, sefeu' e sefe, dar aici se vorbeste d efilme; nu ne mai da copy & paste din tine; daca il reinvii si pe lazarescu, am belit-o, ca e naoaptea iatromantilor si necromantilor; parca mai bine va statea in antologii, batind cimpii stelare.

bango saradai...

Mai Ambra shi Pyroane, luatzi omu' mai delicat. Are o anume croiala SF shi ne poate pulveriza forumul. De asta mai avea nevoie Cinemagia, de invazia SF-ishtilor!!! Daca mai vine shi Cristian Tudor Popescu (numit printre cunoscutzi "Crazy") shi ne propune sa citim shi sa scenarizam opera sa "Vremea Minzului Sec" - am sfeclit-o.
Domnule Bufnila, scrietzi va rog proza realista. Ce mandretze de tzara avem! Shi ce oameni!!!

Costi Gurgu
 

Costi Gurgu vestind
sau despre un scriitor plin de talent, stapan pe uneltele sale

Sã mori de râs întorcând cartea lui Costi Gurgu pe-o parte ºi pe alta ºi citind prefaþa. Sigur, toatã lumea se înghesuie sã zicã despre el adevãruri monstruoase de genul urmãtor: ar fi, zice un vorbitor, „un foarte interesant ºi promiþãtor tânãr scriitor“. Costi Gurgu este însã scriitor ºi nu trebuie sã ne dãm ochii peste cap sã-l þintuim în asemenea propoziþiuni leºinate ºi fãrã de miez. Gurgu e în plinãtatea fiinþãrii sale ºi scrie despre aceastã plinãtate cu nerv ºi gravitate. Tot ce nu-i ca ieri s-ar zice cã e postmodernism. Dar Gurgu nu e postmodern. E pur ºi simplu un bun scriitor. El are a spune câteva lucruri esenþiale despre Marea Plictisealã a Fiinþei Umane în Istorie. Cãci miracolul este bagatelizat de vulg. Cãci minunea sau inexplicabilul cad în derizoriu sub lupa cotidianului ucigãtor. O lume întreagã palpitã cãutând sã fugã de plictis. E un Gurgu impresionant în CIUMA DE STICLÃ, volum apãrut în colecþia Morfeus a editurii ProLogos fix în anul 2000. Când o mulþime de grafomani îºi încearcã puterile scribãlind despre proximul sfârºit al lumii, Gurgu încearcã sã tempereze elanul escatologic punând degetul pe ranã. De ce trebuie însã considerat „promiþãtor“ un bãrbat în toatã firea pentru care literatura nu este o operaþiune duminicalã?! De ce trebuie sã-l împingem pe Gurgu cu orice preþ la linia de start a aºa-ziºilor debutanþi cãrora li se întrevede un viitor glorios?! Am luptat ºi voi lupta pânã la capãt împotriva idioatelor luãri de poziþii în chestiunea literarã. Gurgu e un bãrbat adevãrat care are de cuvântat asupra plictisului lumesc ºi asupra evadãrii. El jaloneazã fiinþarea cu gravitate ºi cu oarecare maliþie. Aºa cred eu de cuviinþã sã zic, aºa, fãrã de sistem, fãrã de aroganþã. Cã omul acesta, scriitorul Costi Gurgu, îºi mânuieºte personajul cu har e o problemã a lui de dinamicã. În toate problema e a lui Costi Gurgu. Eu cred cã el vesteºte Mândra Lume Nouã. În viziunea lui, viitorul nu sunã bine. El lasã Lectorul Ideal sã se autoconstruiascã din textul sãu nervos, fãrã de liniºte. Gurgu are ºi o Metafizicã. Îi las pe internauþi s-o descopere sau s-o construiascã. În asta va fi mizeria sau superbia lor lecturând un Costi Gurgu surprinzãtor ºi grav.

Almanahul Anticipatia:
 

ALMANAHUL ANTICIPATIA
Almanahul Anticipatia a avut, de la bun inceput, intentia nemarturisita de a umple locul lasat gol de fosta Colectie de Povestiri Stiintifico-Fantastice. Prima editie (1983) apare in vara anului 1982, urmand apoi cu periodicitate de un an, pana in vara lui 1989 (editia 1990).

continuare in:
http://www.nemira.ro/dictionare/sf.asp

8)

Jean -Lorin Sterian
 

Creºterea sau
descreºterea biografiei
ºi Jean-Lorin Sterian descriind

Ar putea fi actul scrierii o golire a biografiei, ne îndeamnã Jean-Lorin Sterian sã credem, ne striveºte sub talpã, gata, gata sã ucidã criticul tradiþional ieºit la plimbare pe bulevard în cãutare de un subiecþel. Ce postmodernisme? Ismele ucid literatul român, îl fac sã se masturbeze, el literatul cenaclier crescut în umbra unor aºa-ziºi monºtrii sacrii de care Internetul nu a auzit vreodatã. Dar sunt ai noºtri monºtri, ha, ha, ha!
Jean-Lorin Sterian nu are monstru sacru, nu e arondat, nu secondeazã, nu are suzetã de la Uniunea Scriitorilor din România. Bravo lui, Sterianului!
Jean-Lorin are însã o problemã cu lumea, cu biografia pe care o gonfleazã, cãreia îi adaugã decibeli. El crede cã-l pãcãleºte pe Bufnilã când zice cã se apãrã aruncnd nori de cernealã în agresorii ãºtia plini de muci ºi de bani care miºunã prin dulcea noastrã patrie! Nu, Jean-Lorin îi ia la refec pe malagambiºti. Le spune, soldãþeºte, pupaþi-mã în cur ºi bine le face la ticãloºi. Îi goleºte de biografie aºa cum ai goli o stridie. El scrie despre public. Are curajul ãsta nebun sã scrie despre marele public înamorat de propriile sale probleme. Un guturai, micile interese. Sterian gonfleazã mediocritatea. Îi dã dimensiuni. O pipãi. O strângi în braþe. O penetrezi cu duioºie. Dar Sterian construieºte, în culise, eºafodul pentru marele public. O sã-i lase fãrã cap pe malagambiºti. ªi bine le face omul ãsta, Sterianul, îl aplaudã pe Bufnilã care nici nu existã, pãrelnic fiind prin ficþiunea lui Jean Lorin. Sigur cã-s un pic bulversat dar Sterian mã învaþã sã nu fac priteºug cu mediocritatea, dã-te la o parte Lector Ideal, te vei umple de sânge. Crescând ºi descrescând biografia, Sterianul duce la importante pierderi de ritm, pierderi de elan, pierderi de sânge. Cãci ce oare vâneazã el înarmat cu ficþiunea lui?! E chiar timpul internauþilor sã vã apucaþi vârtos de Sterian, sã-l împachetaþi în viaþa-viaþã, vânându-l. Cãci el e vânatul o zice cu maliþie. În acelaºi timp capcanã pentru malagambistul tembel de care geme patria, de care se dau în vânt patrioþii.
Jean-Lorin Sterian nu are a face cu absurdul nici un compromis ºi nici cu bizareria cum cuvânteazã niºte critici. Sterianul e al Sterianului, biograf insolent ºi turbulent. E ca ºi cum ar veni ca scriitor din vârful operei sale încercând sã disting care anume pigmeu a îndrãznit sã-i frunzãreascã ficþiunea. Aceasta sã fie spusa despre „Scriitorul a ieºit la vânãtoare“ apãrut la editura ProLogos în 2000, acel an mirific ºi mizerabil cu trei zerouri din care se naºte pe negândite numãrul Fiarei.

8)

Mordelia
 

Michael Haulicã deconstruind-o pe Mordelia


Corpul femeii este Istorie, conchide Michael Haulicã în textele sale SF dupã ce în „Madia Mangalena“, volum de povestiri publicat de editura Institutul European din Iaºi, în 1999, construise fundamentala realitãþii virtuale.
Madia era chipul care ocupa întreg ecranul monitorului fiind ea însãºi ecranul ºi întreaga realitate virtualã. Cealaltã femeie, Mordelia, este însã Istoria. Textul apare în antologia SF publicatã de editura ProLogos în acest an ºi îngrijitã de Dan-Silviu Boerescu ºi poartã numele femeii pe care Michael Haulicã o deconstruieºte cotrobãind prin regimul imaginar al orgasmului general.

continuare in:
http://www.jurnalul.ro/forum/viewtop...t=765&start=30

Catalin Ionescu
 

Senzualitatea hazardului

Ameþitoarele lumi ale lui Cãtãlin lonescu sunt ale fiinþãrii tragice, lumile fiind fiinþele. Ele se prefac a fi ale formelor în miºcare dar în adevãr îºi revendicã ºi îºi disputã dreptul de a fiinþa libere compunându-se ºii recompunându-se dupã scenarii subtile. Nu personajele sunt în miºcare ci lumile însãºi ascunzându-se pervers unele de altele, construind interioare în care te atrag înºelându-te ºi aruncându-te în braþele incertitudinii pregãtind întâlnirea cu senzualitatea hazardului.
În întregul lui, în superba lui fiinþare, Mãºtile Norocului, (editura Pygmalion) e un roman al senzualitãþii hazardului, nefiind roman ci o complexitate care, în aparenþã, îºi este suficientã neavând nevoie de martor; în mod iluzoriu martorul se revendicã a fi Lector; prin lecturã el nefiind decât prelungirea stãrii senzuale, fiind atras în þesãturã.

continuare in:
http://www.jurnalul.ro/forum/viewtop...t=765&start=30

8)

Liviu Radu
 

Liviu Radu, cruciatul

Spre Ierusalim! ne strigã Liviu Radu de pe meterezele editurii ALL, în plin an 2000.Sigur, cruciatul e imbatabil, e plin de sârg vorbind asupra luptei noastre. Sigur cã lumea e luatã în stãpânire, ne este furatã.ªi ar trebui sã pornim s-o recucerim deºarte fiind cazinourile, jocurile de bingo, grevele ºi multe alte mãrunþiºuri, politicale, genitale ºi altele asemenea.
Liviu Radu are însã a-l recupera pe Liviu Radu. Cruciada asta nu este a noastrã, spre Ierusalim fiind de fapt cruciada cruciatului Liviu Radu. El trebuie sã se recâºtige. Din acest punct de vedere Spre Ierusalim nu este o ficþiune lecturabilã în chip obiºnuit. Este o zbatere chinuitoare în care personajele sunt pentru cã sunt iar situaþiile se desfãºoarã pentru cã se desfãºoarã. Asupra stilului ºi genialitãþii nu am a spune decât cuvinte de laudã adicã suntem geniali, adicã avem geniu, rãmâne el sã fie luat în seamã. Cãci problema geniului care ia act de sine e problema lui Liviu Radu. ªi de ce n-ar fi Liviu Radu genial în scrierea sa?! Pentru cã i.ar fi ruºine? Pentru cã s-ar înroºi, timid? Pentru cã ar fi prea modest? Cã n-aº fi eu chiar obiectiv sau îndreptãþit în a judeca astfel lucrurile? Cã nu-s o voce importantã pe ecran, la o orã de vârf, sã comunic lumii tembelizate încã un adevãr de pe prima paginã a jurnalelor noastre dragi?! E genialitate sã-þi recunoºti spiritul pentru cã ãsta e adevãrul ficþiunilor îngemãnate sub cupola acestui imperativ ºi autoritar, Spre Ierusalim! Cãci ce-l animã oare pe Liviu Radu, ce-l împinge sã scrie într-o lume sucitã ºi atât de încântãtoare, nebunã ºi tristã ºi nãvalnicã? Genialitatea pe care el o recupereazã, o recucereºte, o reclãdeºte. O repune în drepturi. Nu academic, nu prin instituþionalizare. Ci prin durere. Prin sfâºiere. Prin sânge. Prin nimic. Cãci Liviu Radu ne vorbeºte, plin de perversiune ºi de cãldurã despre nimic. Nimicul conþinãtor de lumi. Sã recucereºti nimicul din care se nasc istorii, cetãþi, ficþiuni, fapte cotidiene, fapte eroice. Rãmâne Liviului Radului sã se producã în genialitatea lui, sã rupã barierele, sã fie precum este, sã stea la masã cu regii ºi cu ambasadorii, sã ne facã semne vesele de pe pachevbotul marilor oameni de afaceri semn cã-i pornit febril în cruciadã. Acolo e locul lui, în plinãtatea succesului. Altfel ce ne-ar anima?!

Ho, tataie ca ne-ai ametit cu atata vorbaraie. Lasa-i si pe altii sa raspunda si dupa aia mai ostezi si mata. Asa se face. Bango !

Dirty talk! :oops:

tataie, daca vrei sa scrii, fa-o la "atelierul de scenaristica". aici ar trebui sa ne scutesti cu oboselile matale.

Bai "replicari inocentzi", Bufnila e mai tanar decat voi totzi luatzi la un loc. Ce-i cu tzafna asta? Cititzi copii, ca poate se prinde shi de voi ceva, ca avetzi o cultura adunata din prospectele de cinema...
Shi apoi, nu shtiatzi ca scriitorii romani sunt exhibitzionishti, ca itzi citesc la telefon randurile pe care "le-au creat". De ce sa nu plaseze omu' o "lucrare" la Cinemagia (e atata loc pustiu aici!), ca poate pica de-o colaborare pe linie cinematografica. Da-tzi o replica in planul creatziei. Eu abia ashtept sa citesc o piesa in cateva acte shi "N" episoade...

Eu am 23 de ani, asa ca Bufnila e categoric mai mos ca mine, stiu ce vorbesc. In rest, vorbeste gura fara tine. Eu nu numai ca sint un baiat cultivat prin reviste ca 'Penthouse' si 'Hustler', da' te si fac din vorbe, ce pula mea. Apop, vezi ca persoana a doua plural, vocativ, se scrie fara cratima, ce pula mea, nici atit lucru nu stii? Da-mi o replica in planul gramaticii.

Pai nu asa se face Domnu' Bufnila.

A va posta creatiile in plin forum e sinucidere curata, ca si cum v-ati citi opera in mijlocului unei piete in pielea goala.
Mergeti frumos in partea de jos a fiecarui mesaj pe casuta pm,da-ti un Copy in opera dv va intoarceti in fereastra cinemagia si da-ti Paste,apoi mergeti la butonul trimite.

Asa trebuie sa va popularizati creatiile,prin posta.Ca martorii lui Iehova.

Ambra a scris:
Eu am 23 de ani, asa ca Bufnila e categoric mai mos ca mine, stiu ce vorbesc. In rest, vorbeste gura fara tine. Eu nu numai ca sint un baiat cultivat prin reviste ca 'Penthouse' si 'Hustler', da' te si fac din vorbe, ce p*** mea. Apop, vezi ca persoana a doua plural, vocativ, se scrie fara cratima, ce p*** mea, nici atit lucru nu stii? Da-mi o replica in planul gramaticii.

Mai Ambra, shtiam ca stai cu p**a in gura, dar chair asha, sa nu schimbi deloc registrul?! Uite, eu itzi doresc sincer o schimbare. Itzi spun pofta mare, dar sa nu clefai, ca rasuna Cinemagia!
Sper sa te invatz mai multe cand, te asigur, ne vom intalni... E shansa vietzii tale, piciule :)

Sa-mi faci nod la ata pulii, asta sa ma inveti cind o sa ne intilnim, ca asta e lucrul pe care nu il stiu, bre. In rest, ce pasiuni culinare ai tu? Copiii cruzi te-ar coafa?